Libraria EcoMagazin - Carti de ecologie

EcoMagazin va recomanda 46 dintre cele mai bune carti carti ecologice, naturiste si de cunoasterea mediului de la majoritatea editurilor care publica in Romania prin partenerul nostru Librarie.net, cel mai mare magazin de carte online din Romania, cu peste 20.000 de carti. In librarie sunt adaugate zilnic carti noi, iar cartile care nu mai sunt disponibile pot fi comandate de la anticariat.

swspre cateva carti...

Creierul global
Cartea lui Howard Bloom reprezinta o lucrare stiintifica de o indrazneala fara precedent, din multe puncte de vedere. Ea este prima carte care reuseste sa prezinte convingator si bine documentat teoria originala conform careia nu traim vieti singuratice, izolate, ca fiinte guvernate doar de gene egoiste, ci suntem parti ale unui intreg mai mare. Este prima carte care scoate aceasta idee din zona misticismului si o proiecteaza intr-o realitate lipsita de sentimentalisme si speculatii, dar bazata pe date stiintifice obiective si concrete. De asemenea, ea este una dintre putinele proiecte editoriale care duc la bun sfarsit astfel de viziuni grandioase cu persuasiune, entuziasm si clarviziune

Numerele naturii
De ce multe flori au cinci sau opt petale, dar foarte putine sase sau sapte? De ce fulgii de zapada au o simetrie hexagonala? De ce tigrii au dungi, dar leoparzii pete? Formele si frumusetile lumii naturale i-au inspirat mereu deopotriva pe artisti si pe savanti. Viziunea despre locul nostru in univers reflecta intelegerea la care am ajuns privind formele si structurile din natura. Intelectul uman si cultura au inventat un sistem de rationamente care ne permite sa recunoastem, sa clasificam si sa folosim formele: matematica. Numerele naturii va inzestreaza cu ochii matematicianului. Dupa aceasta calatorie prin matematica veti privi altfel lumea.

Turneul Teatrului Cameri (Israel) în România- RÂS DE ŞOBOLAN, operă de cameră

Spectacolul Teatrului Cameri, RÂS DE ŞOBOLAN, operă de cameră bazată pe cartea de mare succes a scriitoarei Nava Semel, va avea loc duminică 8 iunie, de la ora 11,00, pe Scena Mare a Teatrului Naţional Bucureşti.

Nava s-a nascut din parinti romani si scrie admirabil, mai ales carti pentru copii...

traducerea Orbitorului

Gerhardt Csejka, traducătorul în germană al romanului Orbitor. Aripa stîngă de Mircea Cărtărescu (Humanitas, 1996), a fost distins cu Premiul pentru cea mai bună traducere acordat de Fundaţia pentru Artă din landul federal Renania de Nord-Westfalia (Kunststiftung NRW), în colaborare cu Colegiul European al Traducătorilor din Straelen. Versiunea germană a primului volum al trilogiei Orbitor a fost publicată în septembrie 2007 cu titlul Die Wissenden la editura vieneza Zsolnay şi a fost desemnată în ianuarie 2008 Cartea lunii în topul realizat de Radiodifuziunea Austriaca ORF.

despre ei cu respect

printre cei mari care s-au dus in ultimii doi ani, actori, oameni de arta, de litere...oameni mari, mari de tot...a fost si ea, monica lovinescu...fragmente pretioase pe care le-am salvat si eu aici

sursa:observatorulcultural.ro

Ai mîncat, omul lui Dumnezeu?
(12-21 septembrie 2006)

Fragment din O sută de zile cu Monica Lovinescu de Doina JELA, volum În curs de apariţie la Editura Vremea

Textele de mai jos sînt, cu siguranţă, ultimele convorbiri înregistrate cu Monica Lovinescu.

Penultimele sînt cele realizate de Mariana Bădan, de la Televiziunea Naţională, în noiembrie 2005, pentru medalionul ei Vocea speranţei şi, în martie 2006, de Alexandru Solomon, pentru filmul său Război pe calea undelor. Şi pe unul, şi pe celălalt i-am însoţit acolo şi am fost de faţă la înregistrări.

Deşi nu apare în nici unul dintre cele două filme – fiindcă, din anul 2000, nu mai dădea interviuri şi nu mai scria, ultimul său text scris fiind, cred, cel despre Dinu Pillat, din

nr. 50, din 20 decembrie 2000, al României literare –, Virgil Ierunca se afla acolo, în camera de alături, în tot timpul celor două filmări, care au durat atunci cîteva ore bune. De această dată, Virgil era de o săptămînă la spital, iar perspectivele, mai mult decît probabile, erau că nu se va mai întoarce niciodată. Aşa cum s-a şi întîmplat.

Astfel încît, pentru a o sustrage pe Monica, imobilizată la pat de mai bine de doi ani deja, angoasei şi agitaţiei, i-am propus să facem împreună o carte. Interviul ar fi fost doar un capitol din ea. [...]

Lucrurile se desfăşurau astfel: dimineaţa, după ce se terminau treburile gospodăreşti – de data asta locuiam la ei, în cămăruţa liberă de sub scara podului –, treburi constînd în primirea infirmierelor, a kinetoterapeutului, uneori a doctorului, a femeii care îi pregătea mîncarea, eu plecam la Virgil la spital, de unde mă întorceam cu „veşti“. Cum ele nu erau multe [...], imediat ne aşezam cu casetofonul alături, înregistrînd pentru ipotetica noastră viitoare carte. Din cînd în cînd, întrerupeam, fiindcă suna telefonul şi uitam amîndouă unde rămăseserăm. Din cînd în cînd, obosea şi-mi cerea, enervată, să ne oprim, fiindcă vrea să se odihnească, pentru ca, aproape imediat, să mă cheme să continuăm.

Pentru că strategia de combatere a angoasei prin muncă îi era cea mai familiară, Monica se mobiliza repede la lucru. Mai rău stăteam eu. Erau puţine lucruri pe care mi se părea atunci că nu le ştiu despre ei. [...]

Nu mă gîndeam atunci că voi reasculta aceste casete doar după moartea ei. Nu eram sigură nici dacă vor avea vreodată altă semnificaţie decît rolul lor de atunci: acela de a o împiedica pe Monica să se gîndească la ce se petrecea de fapt.

Acum cred că ele sînt nişte documente preţioase. [...]
12 septembrie 2006

[...]

Să vorbim despre teatru. De ce te-a interesat, cînd ai început să faci teatru, ipostaza de regizor, şi nu cea de actor?

Fiindcă elementul nou în teatru este, în secolul al XX-lea, regizorul.

Unde e elementul ăsta? Unde e noutatea?

Noutatea e că, înainte, în teatru, nu întrebai de regizor, deloc. Secolul al XX-lea este o epocă în care se vorbeşte mai ales de regizor. Nu pentru că actorii ar fi ignoraţi, că bineînţeles că nu sînt ignoraţi şi avem fiecare actorii noştri preferaţi. Dar teatrul de valoare a fost revelat printr-o concepţie regizorală, de unde rolul particular al regizorului. E altceva dacă îţi prezintă piesa acelaşi regizor sau regizori diferiţi. Adică e o concepţie în acelaşi timp ideologică şi mai aproape de operă. Eu spun aproximativ care sînt datele generale ale acestei preferinţe, fără să-ţi spun că actorul nu joacă un rol primordial, fără să pretind acest lucru absurd, fiindcă bineînţeles că el joacă un rol primordial. Dar rolul nostru, care ne pricepem oarecum la teatru, este de a ţine cont prioritar de acest nou personaj care pătrunde în comentarii de-abia în secolul al XX-lea şi care este regizorul şi concepţia lui regizorală.

De ce abia acum, dacă teatrul există de atîta amar de vreme, de 2.500 de ani, cel puţin?

Totul a fost axat înainte pe teatrul transmisibil, că specialişti au existat, dar teatrul care ajunge la marele public a fost întotdeauna axat pe rolul actorului.

Şi cum de s-a schimbat acum acest rol? Există o explicaţie pentru schimbare sau constatăm doar că ea s-a petrecut? Cum de a trecut accentul pe regizor?

E normal, pentru că regizorul are concepţia generală a spectacolului, şi nu numai concepţia rolului personal, pe care o are oricare actor mai mult sau mai puţin mare.

Cum se juca Shakespeare înainte, fără ca regizorul să fie important? Că se joacă din secolul al XVII-lea, nu?

Se juca nu ştiu cum, dar se juca Shakespeare, nu cutare actor. Şi nu era concepţia regizorală. Regizorul este un al doilea autor al textului pe care-l prezintă, pentru că-l poate prezenta în forme foarte diferite şi originale, într-un fel în care concepţia lui influenţează asupra scrisului. Concepţia, adică felul în care prezintă o operă. Şi de ce l-a descoperit secolul al XX-lea n-aş putea să-ţi spun sau ar fi o altă convorbire care ar ţine foarte mult şi de care nu sînt în stare în momentul de faţă. Cred că ţi-am răspuns.

Da, bine, da’ tot nu-mi imaginez cum se juca şi care era diferenţa dintre Othello de acum o sută de ani şi un Othello de azi.

Pe lîngă autor, vorbeşte şi regizorul. O apariţie nouă, nouă relativ, bineînţeles, o apariţie a secolului XX, acum XXI, dar XX mai ales, care spune propria poveste. O piesă de teatru regizată este aproape tot atît de importantă prin viziunea pe care o dai despre ea, cît şi prin textul ei.

Mie mi-ar fi mai simpatică o piesă fără viziune, pentru că mi se pare că oamenii care joacă îşi estompează personalitatea ca s-o pună în valoare pe cea a autorului.

Nu joacă nimeni aşa. îţi spun din vaga mea experienţă în teatru că nu joacă nici un actor aşa. Se pune în valoare pe el. De altfel, nu ai decît să asculţi sau să reflectezi asupra textelor pe care le-au scris despre rolurile pe care le-au jucat. Fiecare se regăseşte pe sine într-un text sau admiră un text după cum e un rol dătător de posibilităţi sau nu.

Ce actori admirai foarte tare în copilărie şi, mai tîrziu, în adolescenţă? Aşa, ca să ai fantasme cu ei.

Nu aveam fantasme cu nimeni. Am trăit în secolul în care s-a întîmplat această apariţie în istoria artelor, aceea a regizorului. N-am vrut niciodată să fiu actriţă de teatru sau de cinema, am vrut totdeauna să fiu regizor, de teatru sau de cinema. Şi asta n-am fost, pentru că m-a pasionat încetul cu încetul alt lucru, anume ceea ce se petrecea în România şi în ţările cu regim comunist, lucruri care au avut prioritate asupra gusturilor mele iniţiale, care erau teatrul.

Cam cu cine ai fi semănat ca regizor? Care era, după ce ai început să faci teatru, cel mai aproape de ceea ce ai fi dorit să faci ?

Cred că, îmbinînd cele două, polonezul, nu-mi vine numele acum, dar polonezul cel mai cunoscut, cel care a făcut şi puţină politică în montările lui, spune-l pe-al doilea după Grotowski.

E cineva care a trăit în Polonia?

Care a trăit în Polonia, care a făcut cîteva mari montări.

De film sau de teatru?

De film.

Wajda. Zanussi.

Dacă aş fi voit să fac teatru, ar fi fost ca cel al lui Wajda. Şi, mai ales, al tinerei actriţe care trece de la comunism la anticomunism.

Krystyna Janda?

Da. Krystyna Janda.

Păi ea e una dintre actriţele mele preferate.

Păi şi ale mele…

Altcineva? Cine s-ar fi apropiat cel mai mult de propria concepţie?

Nu ştiu, că şi Wajda mi-a venit cu greu în memorie.

Dacă îmi mai zici ceva despre el, poate-l ghicesc.

Unele montări care aduc noutăţi. Noutate de concepţie în Shakespeare. Nu ştiu numele regizorului. Dar poate fi găsit.

Gordon Craig?

Nu, Gordon Craig pune accentul pe decoruri, decorurile se schimbau la el. Era puţin ca şi cum le-ai fi îmbrăcat în secolul al XX-lea pe toate personajele, în modern. Craig se limitează la asta. El e foarte important din punct de vedere conceptual, dar nu prin ceea ce a realizat. De altminteri, a realizat foarte puţin. Un Shakespeare şi două piese de ne-Shakespeare. Dar alea au fost revoluţionare.

Şi ce-ţi place cel mai mult la Wajda, ca să spui că-ţi corespunde? Şi altfel decît prin decor, cum vezi revoluţionarea teatrului?

Revoluţionarea nu, ci introducerea unui nou personaj, ceea ce mi se pare, în istoria artelor, destul de rar şi foarte important. Prin propria biografie pe care şi-o desenează fiecare. E o biografie trecută prin filtrul teatrului.

Nu ai avut niciodată slăbiciuni irepresibile pentru un actor sau pentru o actriţă? Deşi mi-ai spus-o pe Krystyna Janda. Şi dintre franţuzoaice, mai ai o preferinţă, pe Fanny Ardant. Dar marile frumuseţi, cele de la jumătatea secolului, eu ştiu? Greta Garbo, care nici măcar nu-i frumoasă, adusă de spate, căloasă…

N-are importanţă, e o actriţă admirabilă. Are o anumită distanţă faţă de rolul pe care-l interpretează, e deja un semn de valoare.

Aha, deci nu-ţi plac cei care se identifică cu rolul.

îmi plac la prima vizionare, fără să-i reţin. Bette Davis era bună actriţă şi continuă să fie. E singura care are roluri şi la bătrîneţe, în care străluceşte tot aşa de mult ca la tinereţe. E singura care a făcut continuitate.

Da, care n-a mizat numai pe frumuseţe, că de altfel nici n-o avea…

Exact.

Dar erau astea, Ava Gardner, Ingrid Bergman, generaţia lor…

Pentru Ava Gardner n-am făcut niciodată o pasiune. Acolo mai juca şi deosebirea de Occident. Occidentul şi tot ce venea de-aici părea fantastic. Cînd eram în România, nu făceam pasiuni pentru vedete, nu făceam deloc, în afară de una, Margaret Sullavan, care avea o privire fascinantă şi căreia i-am scris o scrisoare şi i-am trimis o poză în port naţional.

Ei, asta-i! Cîţi ani aveai?

Treişpe. O văzusem în filmul Trei camarazi. Şi avea o privire fascinantă. O privire care deschidea asupra rolului. Aici nici nu ştiu cine-i regizorul*#.

Şi mai ţii minte ceva din subiectul filmului acela?

Erau trei camarazi, după romanul Les Trois camarades, care avea un succes nebun în Occident. Erau trei bărbaţi îndrăgostiţi de aceeaşi femeie şi nu ştiu ce se mai întîmplă, evident.

Mai ştii ce-i scriai în scrisoare?

Nu.

Dar de unde ai avut adresa ei?

Nu ştiu, am găsit-o. Trăia în Statele Unite. A fost singura şi ultima îndrăgostire de felul ăsta. Şi gata. N-am mai recidivat. Bine, a venit şi vîrsta maturităţii, ca să nu mai fac acte caraghioase. Nu ştiu dacă înţelegi ce vreau să zic. Am avut o maturizare destul de rapidă, dat fiind mediul în care trăiam. Eu băteam cu mingea în peretele cenaclului. în peretele care despărţea camera mea de cea în care se ţinea şedinţa.

Asta te-a ferit de admiraţii excesive…

Necugetate, da… probabil. Dar nu de asta îţi spuneam. îţi descriam o scenă caraghioasă.

Trebuie să fi fost foarte mică.

Da, dar nu la fel de mică a fost reacţia mea, cînd a venit tata să mă bată. Nu ridicase niciodată mîna asupra mea, dar m-am ascuns sub pat, de unde i-am spus, din poziţia asta, la adăpost: „Să nu dai în mine că sînt os boieresc“.

De unde ai scos chestia asta?

De la faptul că venise unu la ţară să mă bată şi-i spusese un altul „nu te lega de ea că e os boieresc“. Şi eu reţinusem treaba cu osu’ boieresc şi atunci mogîldeaţa de mine, ascunsă sub pat, a zis-o.

Os boieresc, da’ băgată sub pat.

Da, exact, os boieresc, da’ băgată sub pat. A rîs Lovinescu de s-a prăpădit şi a povestit, nu mai ştiu, în orice caz, a ştiut toată lumea că sînt os boieresc şi că nu trebuie să fiu atinsă cu nimic.

Da, copiii imită aşa…

Reproduc, în orice caz, ce se spune despre ei.

Apropo de fanatisme de-astea, nu ai făcut nici o altă pasiune de adolescenţă, să copiezi pagini din cărţi, poeme…

Poeme am copiat, le-am scris eu singură, am scris şi poeme, proaste de tot.

De unde ştii că erau proaste?

De la gustul meu de după… Erau în stilul lui Blaga, dar un Blaga foarte deformat, natural. Dar dacă era vorba de stil, se apropiau mai mult de Blaga, totuşi.

Păi e onorabil, totuşi…

Foarte onorabil… Pe înţelesul meu şi al tuturor, dar cu o doză de poezie care era, în fapt, inimitabilă şi pe care încercam inconştient să o imit.

Monica, cînd ai încetat cu desăvîrşire, sau n-ai încetat niciodată cu desăvîrşire, să scrii proză?

N-am încetat. Primele proze le-am publicat pe la 16-17 ani, în ziarele epocii.

Dar cînd ai încetat? Fiindcă, atunci cînd veniseşi în Occident, ai mai scris Aici se moare, povestirea din înşir-te mărgărite, despre trecerea podului din Austria, către lumea liberă… deci ai scris proză o vreme…

Probabil c-am scris, dar n-am dat la publicat.

Unde scriai şi cum scriai? Unde lucrai pe vremea aia? Aveai timp să scrii şi proză? Te ocupai de teatru? Erai agent literar, umblai cu manuscrise româneşti pe la unii, pe la alţii, te solicitau pentru revistele de exil să dai bani, scrie Virgil în Jurnalul lui că îţi cereau bani să scoată revistele şi nu voiai să dai…

Nu voiam să dau bani pentru că erau toate de o calitate…

Revista pe care-o făcea Virgil?!

Nu, la revista pe care-o făcea Virgil am dat…

Virgil zice că nu. Poate ai dat după ce v-aţi căsătorit, că nu mai aveai încotro..., dar înainte a notat în Jurnal că n-ai dat: „Fiica lui Lovinescu nu vrea să dea bani pentru revistă“.

Eram certaţi atunci. Venea, urca cele şapte etaje pe jos, că stăteam într-o cameră de bonă, şi ne-am certat pe nu ştiu ce atunci. în plus, era împotriva fetei lui Lovinescu, fiindcă face critică literară.

Deci în perioada aceea, la o vreme după ce-ai venit la Paris, ai continuat să scrii totuşi proză. îţi mai aduci aminte cînd s-a terminat sau nu s-a terminat brusc?

Ba s-a terminat destul de brusc. Pentru că Virgil mi-a spus că nu face doi bani.

Eraţi deja căsătoriţi cînd ţi-a spus că nu face doi bani?

Nu, era înainte de căsătorie.

Cum ţi-a spus că nu face doi bani? A citit el şi a spus asta?

Da, i-am dat-o pentru revistă. Mi-a spus că nu e demnă de mine. Nu mi-a spus că nu face doi bani, bineînţeles. Dar ăsta era verdictul.

Şi din cauza acelui verdict n-ai mai scris?

în parte. Fiindcă ţineam foarte mult la opinia lui critică. Şi, în parte, ajunsesem cam la aceleaşi dubii foarte profunde asupra originalităţii a ceea ce făceam. Pentru a mă scuti de a mai continua.

Monica, cu regret te-ai despărţit de chestia asta, ai avut impresia că rămîi fără un mijloc de expresie?

Nu, fără nici un regret. Prozele mele erau reflecţii asupra prozelor celorlalţi.

Totuşi, era acolo o obişnuinţă, o idee despre sine, trebuia să te laşi fără această conştiinţă a propriei meniri de scriitor…

Da’ uite că nu eram prea sigură de menirea mea de scriitor. Dar ce face o fiinţă înconjurată de oameni care scriu? Scriam din mimetism, în parte, şi din ruşine că eu nu scriu. Cred, reconstitui, nu-mi amintesc exact cum s-a întîmplat.

Ce altă vocaţie ai simţit, ca să o înlocuieşti pe asta, că dacă nu scriai… trebuia să simţi altceva. Cînd ai renunţat să mai scrii, în favoarea a ce ai renunţat?

Am renunţat în favoarea românismului. Nu mai aveam nici o problemă, eram prea ocupată. Nu mai aveam nevoie să mai scriu.

Dar să fii pasionată de literatură n-ai încetat. Apropo de literatură, am impresia că nu i-ai suferit niciodată cine ştie ce pe ruşi. Ceea ce e destul de rar. Că, dacă-i vorba să facă omu’ o pasiune pentru nişte artişti, ar fi tentat să facă pentru ruşi. Nu eşti moartă după „sufletul slav“, ca cei mai mulţi francezi…

Nu sînt moartă, şi Virgil era mort atunci. Era una din temele noastre de discuţii. Cînd îţi spun că ne certam, evident că nu ne certam decît pe poveşti de genul acesta. El adora tot ce era rusesc şi eu eram incapabilă să fac diferenţa între ruşi şi Uniunea Sovietică. Era greu. Nu imposibil, dar era greu.

Şi totuşi, un Dostoievski, un Tolstoi?

Nu erau ruşi pentru mine, erau mari scriitori. Nu am avut niciodată dispreţ faţă de creaţia rusă.

Nu dispreţ, dar nici o empatie specială…

Nu.

Eşti o persoană extraordinar de raţională pentru că eşti educată franţuzeşte?

Probabil că joacă şi povestea asta un rol. Franţuzeşte am învăţat cum am învăţat româneşte…

Mie mi se pare că iraţionalul este mai productiv artistic decît raţionalul.

Nu ştiu, n-aş fi aşa de definitivă. Evident că iraţionalul, care-i instinctiv, are alt rol decît raţionalul. Dar cred că se îmbină foarte bine. în orice caz, nu de despărţirea dintre raţional şi iraţional am suferit vreodată. Poate pentru că am fost prea raţională sau pentru că am simţit deosebirea aşa de mare. Aşa că la asta nu-ţi pot răspunde. Dacă n-a fost, nu s-a povestit.

Am mai fost surprinsă de lipsa de empatie faţă de filmele lui Kusturica.

Care n-aveau de ce să ne mire aici, decît că de ce nu le-au făcut românii înainte.

Eii, ne-ar fi plăcut nouă! Sîntem noi o naţie atît de forţoasă, ca sîrbii, cu melting pot-ul ăla acolo?

Nu, da-l avem pe Pintilie, care poate să facă…

Poate să facă ce face Kusturica?

Evident că poate să facă. A renunţat la studierea cazului românesc. Studierea prin imagine, bineînţeles… A făcut foarte mult Pintilie. Cel care cunoştea deja fenomenul. Kusturica a fost mai clar, că numea lucrurile. A fost mai clar în măsura în care puteai să fii mai clar în Iugoslavia decît la noi, fără risc. Kusturica n-a avut nici un risc. Şi Kusturica a frapat mai mult acolo decît aici. Pintilie a fost mai important aici decît Kusturica.

A părut mai raţional, Kusturica avea un umor turbat…

Prea mult. Dar nu asta e discuţia: Kusturica deasupra lui Pintilie sau invers. Doar că n-am avut cu Kusturica nici o revelaţie. Am avut revelaţia a ceea ce se poate spune despre Iugoslavia.

Şi el şi-a făcut filmele astea, Underground, şi celelalte tot după căderea comunismului.

Nu, a făcut unul, cel mai bun, înainte, Papa est parti en voyage d’affaires.

Şi mie mi-a plăcut foarte mult, dar în Underground, tot comunismul era prins acolo… deşi, cum ai zis, balcanic, ce-i drept. Nu-ţi place balcanismul. Lui Conu’ Alecu îi plăcea.

Ştiu, dar Conu’ Alecu adora să fie original. Lui îi plăcea şi bătrîneţea. Or, bătrîneţea, chiar cînd nu e lamentabilă ca a mea, n-are nimic plăcut în ea.

Oare nu există chiar nimic plăcut în bătrîneţe?

Nu, nu văd ce. Cînd se diminuează mijloacele de expresie, nu ştiu ce ar putea-o justifica. Evident că, dacă aş avea o bătrîneţe mai clasică şi, în acelaşi timp, mai originală şi m-aş putea mişca, aş fi acuma la spital după Virgil. Mi-ar plăcea mai mult decît să stau întinsă de doi ani de zile şi să nu pot trece pînă în camera de alături.

Dar nu numai Alecu Paleologu face elogiul bătrîneţii, sînt şi alţii care elogiază bătrîneţea pentru nişte beneficii pe care la tinereţe nu le ai.

La tinereţe am avut tot. Bătrîneţea nu mi-a adus nimic. Nici înţelepciunea despre care se vorbeşte, nici o privire retrospectivă care să dezmintă ce-am simţit în tinereţe, nimic. Nu spun că nu sînt bătrîneţi excepţionale. A venit să ne vadă, fiind la Paris, a putut să se mişte pînă la Paris, Mihai Şora.

Are noroc, Şora…

Da, dar îl merită, că a avut un optimism neostentativ, o viaţă întreagă. îmi place. De altminteri, e unul din singurii care au trăit destul de bătrîni, camarazi de tinereţe, care-mi plăceau, că ceilalţi muriseră.



(pauză, în care reportofonul a înregistrat un intermezzo)



Dacă ai obosit, nu mai întreb nimic. Vrei să deschidem corepondenţa şi să citim acum? E o carte aici, cu dedicaţie, vrei să citesc dedicaţia? „Doamnei Monica Lovinescu, dlui Virgil Ierunca, cuvintele nu vor putea nicicînd exprima recunoştinţa ce v-o datorăm pentru nesomnul de decenii, binecuvîntată obsesie pentru ţară, pentru fortificarea conştiinţei româneşti, admiraţia şi omagiul înfiorat al lui… Foarte frumos. Valentin Chifor.“

Omul acesta ar merita măcar un telefon.

Nu şi-a scris telefonul, s-a gîndit poate că asta ar semăna cu o invitaţie la a-i telefona. Lasă că o să caut pe plic şi îi copiez adresa şi-i scrii trei vorbe.

N-o să-i scriu trei vorbe. O să-i scrii dumneata şi-i vei spune că am fost emoţionată de trimiterea cărţii lui. (Ai un defect. Nu suporţi vocea umană. Mereu îmi dai muzica încet.)

Crezi că îţi face bine să asculţi muzică tare, care-ţi agită spiritul şi te înnebuneşte?

Un singur lucru îmi agită spiritul de fiecare dată. Situaţia asta în care ne aflăm acum.

Ştiu, Monica, dar ce vrei să spui, că eşti un om calm şi liniştit?

Nu am fost niciodată calmă şi liniştită. N-am arătat cît sînt de agitată. Se vede de la şapte poşte, pentru cine are ochi de văzut. (Pauză, cît eu cobor să caut plic, găsesc un pix şi scriu adresa.)

[...] Am textul, dacă nu mai durează mult, scrisul ăla, al adresei… „Dragă domnule Chifor, ML e bolnavă şi nu vă poate scrie, întinsă cum e în pat, aceste rînduri de mulţumire. Pentru atît de generoasa scrisoare şi carte. De aceea vă mulţumesc eu, în numele ei, şi vă scriu, sub dictarea ei, aceste rînduri. Cu cele mai bune gînduri, Doina Jela, Paris, 12 septembrie 2006“.

Şi pui această fişă în plic şi scrii adresa pe plic.

(pauză şi reluarea interviului)



16 septembrie 2006.



Propun să vorbim acum despre Franţa. Cît trebuie să stai într-un loc, cum trebuie să fie locul ăla şi cum trebuie să fie omul, pentru ca, la un moment dat, ţara de exil să-i devină patrie?

Este o întrebare pe care nu mi-am pus-o. Probabil pentru că am fost crescută indiferent în franceză şi în română. Asta a jucat probabil încă din copilărie şi atunci se joacă cele mai multe lucruri. Atunci sînt făcute alegerile inconştiente. Deci n-am avut de ales.

Cît s-a schimbat Franţa de cînd ai venit?

S-a schimbat enorm pentru că a încetat să fie capitala intelectuală cu mari nume, cum ar fi Camus, Sartre sau Malraux etc., şi a devenit una de nume care atunci n-ar fi trecut pragul profesionalismului, care n-ar fi fost ştiute decît de cei care se ocupau de literatură. Nu mai e nimeni în clipa de faţă, sau aproape nimeni, care să exemplifice alura Franţei intelectuale dintre cele două războaie. Nu mai e nevoie să spun că despre ea vorbesc. Deci te găseşti într-o atmosferă care nu mai respiră intelectualitate, francezii nu au mai rămas colosali decît în discuţie. în discuţia de idei sînt şi acum colosali. Nu ştiu cine spunea că Germania face o dată pe secol o descoperire, pe care, pe urmă, Franţa o discută interminabil. Nu ştiu, dar e foarte adevărat. Discuţiile în limba germană, din Germania, şi cele din Franţa nu se pot compara. Nici cu cele din Statele Unite. Cu toate că acolo, în Statele Unite, aportul străin fiind constant, e imperceptibilă influenţa pe care ar avea-o o cultură sau alta asupra locului.

De ce nu se pot compara discuţiile? Sub ce raport?

Al ideilor şi al vivacităţii. Nu se pot compara. Cele franceze rămîn incomparabile.

De unde crezi că vine chestia asta? Şi eu sînt uimită că pînă şi măcelarul, şi omul care vinde legume, şi instalatorul sînt informaţi, sînt spirituali, prompţi, de unde vine chestia asta?

Dintr-o poveste probabil naturală şi de exerciţiu constant. Pentru că un tip deştept în Franţa face mai mult decît un tip bogat în Statele Unite.

în ce sens? în sensul că e preţuit spiritul?

Spiritul în sensul de mot d’esprit. Nu ca spirit neapărat. Din punct de vedere spiritual, poate că germanii sînt mai profunzi decît francezii. Dar francezii ştiu să discute cu o rapiditate şi cu o pregnanţă pe care un alt neam nu le atinge. Un stil care, din cînd în cînd, este şi românesc. Am luat asta de la francezi. Da, discuţiile bucureştene, pe vremea mea, erau de tip franţuzesc. Adică alerte, fără pretenţii ştiinţifice, nici filozofice, dar incluzînd ştiinţa şi filozofia în povestea asta. Nu e vorba numai de brutar sau de măcelar, ci de intelectuali care discută între ei; Franţa a rămas de neînlocuit din punctul ăsta de vedere. Numai că sînt de mîna a doua, toţi. Dacă te gîndeşti la marile nume cu care am venit în Franţa, trăiau pe vremea aceea toţi cei mari. în plus, Franţa a devenit o Franţă televizată.

Ca peste tot.

Nu în halul în care s-a întîmplat aici. Aici, emisiunile culturale care erau foarte bune, acelea ale lui Pivot, Apostrophes, Bouillon de culture, s-au transformat în agitaţii televizate. Adică marile nume care sînt invitate pe la mese rotunde sînt mari nume cunoscute prin televiziuni. Deci, cultura televizată este aici un nonsens şi o primejdie foarte mare. Pe de altă parte, nu poti lupta prin negaţie, nu poţi să nu iei în calcul fenomenul.

Nu sesisez unde este primejdia, dacă o cultură se răspîndeşte prin mijloacele televiziunii într-o masă de oameni mai mare.

Scăderea nivelului e primejdia. întotdeauna, pentru ca să fie înţeles de trei persoane, cel ce vorbeşte face un efort mai mare şi scade ceva din valoarea a ceea ce spune, decît dacă vorbeşte cu una singură. Totdeauna scade ceva.

[...]

Nu cumva aşa zicem toţi cînd ajungem la o anumită vîrstă, ca să zic aşa? Nu cumva ni se pare că prezentul, faţă de „pe vremea mea“…

Probabil că este şi ceva de felul ăsta. E evident. Dar încă o dată, dacă-ţi iau marile nume care există în Franţa acuma din punct de vedere intelectual, nu ştiu ce-mi vei găsi. Bernard-Henri Lévy. Dar el a devenit un nume prin curentul „noilor filozofi“, deci impunînd o altă faţă a discuţiei şi punînd în chestiune prezenţa, preponderenţa ideologiei comuniste în climatul de idei francez.

Nu e singurul. Lévinas.

Lévinas e filozof pur.

Şi e de anvergura celor pe care i-ai găsit în Franţa.

Da, de anvergura celor pe care i-am găsit în Franţa. Pe ei îi cunoşteam din România, unde se trăia la ora franceză. Erau mari nume şi erau ştiute şi de marele public. Vorbeam de Malraux. Şi Malraux ocupa un bun spaţiu. Nu neapărat bun, un vast spaţiu.

––––––––––––

* Film de Borzage, cu Robert Taylor, din 1938.

conferinta: Superlongevitatea speciei umane

Cercul Cultural Agnon anunta pentru data de marti 27 mai orele 17.30, conferinta dr. Avraham Cretzu cu tema:
Superlongevitatea speciei umane in viitorul apropiat.
Cu siguranta la cei peste 90 de ani ai sai, dr. cretzu stie ce vorbeste...
Sala Amigur - Kiryat Motzkin str. vered 17
sunteti asteptati in nr cat mai mare... ne va onora si dl. primar

la metrou....

Festivalul International Shakespeare 2008

Program


Luni, 28 aprilie

Teatrul Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti, Sala Mare
ora 18:00 - Deschiderea oficială a Festivalului Internaţional Shakespeare 2008 la Bucureşti
ora 18:30 - Troilus şi Cresida
regia: Declan Donnellan
compania "Cheek by Jowl", Londra (Marea Britanie)
durata: 3h30' (cu pauză)


Marţi, 29 aprilie

Teatrul Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti, Sala Mare
ora 18:30 - Troilus şi Cresida
regia: Declan Donnellan
compania "Cheek by Jowl", Londra (Marea Britanie)
durata: 3h30' (cu pauză)


Miercuri, 30 aprilie

UNATC
Sala "Ileana Berlogea"
ora 18:00 - Decernarea titlului de doctor honoris causa al UNATC regizorului Robert Wilson


Sâmbătă, 3 mai

Piaţa "George Enescu"
ora 21:00 - Macbeth
regia: Pawel Szkotak
Teatrul ,,Biuro Podrózy", Poznan (Polonia)
- spectacol în aer liber, invitat special al Primăriei Municipiului Bucureşti şi al Centrului de Proiecte Culturale ArCuB
durata: 1h


Duminică, 4 mai

Piaţa "George Enescu"
ora 21:00 - Macbeth
regia: Pawel Szkotak
Teatrul ,,Biuro Podrózy", Poznan (Polonia)
- spectacol în aer liber, invitat special al Primăriei Municipiului Bucureşti şi al Centrului de Proiecte Culturale ARCUB
durata: 1h


Luni, 5 mai

Teatrul Odeon
ora 18:00 - Marele Inchizitor
regia: Peter Brook
Teatrul ,,Bouffes du Nord", Paris (Franţa)
spectacol invitat în afara Programului Shakespearean
durata: 55'


Marţi, 6 mai

Teatrul "L.S. Bulandra", Sala Izvor
ora 18:30 - Trilogia shakespeareană - Macbeth
regia: Eimuntas Nekrošius
Teatrul "Meno Fortas", Vilnius (Lituania)
durata: 4h (cu două pauze)

Teatrul Odeon
ora 18:30 - Marele Inchizitor
regia: Peter Brook
Teatrul ,,Bouffes du Nord", Paris (Franţa)
spectacol invitat în afara Programului Shakespearean
durata: 55'

Teatrul Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti, Sala Mare
ora18:30 - Eduard al III-lea
regia: Alexandru Tocilescu
Teatrul Naţional "I.L Caragiale" Bucureşti
durata: 3h30' (cu pauză)


Miercuri, 7 mai

Librăria "Mihail Sadoveanu", Bucureşti
ora 11:00 - Lansarea volumelor:
Shakespeare pentru toate timpurile de Stanley Wells, Editura Lider
Este adevărat ce se spune despre Shakespeare?, Editura Scrisul Românesc
Introducere în shakespeareologie de Dan Amedeo Lăzărescu, Editura Aius

Lansarea casetei: Comediile lui Shakespeare, ediţia bilingvă engleză-română în format liliput
Traducerea: Dan Amedeo Lăzărescu
Editura Fortuna
Participă: Stanley Wells, Adriana Munteanu, Casandra Enescu, Florea Firan, Nicolae Marinescu, Emil Catrinoiu
Prezintă: Marina Constantinescu

Teatrul Metropolis
ora 11:00 - Atelier de regie - teatru
coordonator: David Esrig
Organizat în cadrul grant-ului de cercetare teatrală, coordonat de Prof. Univ. Dr. Ludmila Patlanjoglu
Participă studenţi şi absolvenţi ai facultăţilor de regie-teatru
Piese de studiu: Cum vă place, Troilus şi Cresida, Hamlet, Furtuna

Teatrul Odeon
ora 18:30 - Marele Inchizitor
regia: Peter Brook
Teatrul ,,Bouffes du Nord", Paris (Franţa)
spectacol invitat în afara programului shakespearean
durata: 55'


Joi, 8 mai

UNATC
ora 9:00 - Atelier de regie - teatru
Coordonator: David Esrig

Teatrul "L.S. Bulandra", Sala Izvor
ora 18:30 Trilogia shakespeareană - Hamlet
regia: Eimuntas Nekrošius
Teatrul "Meno Fortas", Vilnius (Lituania)
durata: 4h (cu două pauze)


Vineri, 9 mai
UNATC
ora 9:00 - Atelier de regie - teatru
coordonator: David Esrig

Teatrul Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti, Sala Mare
ora 18:30 - Regele Lear
regia: Lev Dodin
Teatrul Malîi, Sankt Petersburg (Rusia)
durata: 3h (cu pauză)


Sâmbătă, 10 mai

UNATC
ora 9:00 - Atelier de regie - teatru
coordonator: David Esrig
conferenţiază: Beatrice Picon-Vallin

Teatrul "L.S. Bulandra", Sala Izvor
ora 18:30 - Trilogia shakespeareană - Othello
regia: Eimuntas Nekrošius
Teatrul "Meno Fortas", Vilnius (Lituania)
durata: 4h30' (cu două pauze)

Teatrul Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti, Sala Mare
ora 18:30 - Regele Lear
regia: Lev Dodin
Teatrul Malîi, Sankt Petersburg (Rusia)
durata: 3h (cu pauză)


Duminică, 11 mai

UNATC
ora 9:00 - Atelier de regie - teatru
coordonator: David Esrig

Foaierul Teatrului Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti
ora 17:00 - Lansarea volumelor:
Călătorie fără sfârşit - reflecţii şi memorii de Lev Dodin
Lev Dodin de Maria Shevtsova, Editura ,,Fundaţia Culturală Camil Petrescu-Teatrul Azi"
Participă: Lev Dodin, Maria Shevtsova, Florica Ichim.

Teatrul Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti, Sala Mare
ora 18:30 - Regele Lear
regia: Lev Dodin
Teatrul Malîi, Sankt Petersburg (Rusia)
durata: 3h (cu pauză)

UNATC
ora 20:00 - Lumea întreagă e o scenă
regia: Rodica Mandache
spectacol susţinut de studenţii anului III, clasa Prof. Univ. Dr. Eusebiu Ştefănescu, Prof. Asoc. Rodica Mandache - Universitatea Hyperion
Atelier teatral de arta actorului - spectacole Shakespeare
durata: 1h20'


Luni, 12 mai

UNATC
ora 9:00 - Atelier de regie - teatru
coordonator: David Esrig

Teatrul Metropolis
ora 18:30 - Nobile William
recitalul actorului Michael Pennington
Royal Shakespeare Company (Marea Britanie)
durata: 2h (cu pauză)

UNATC
ora 18:30 - A XII-a noapte
regia: Prof. Asoc. Liviu Lucaci
spectacol susţinut de studenţii anului III, clasa Prof. Univ. Dr. Adriana Popovici
Atelier teatral de arta actorului - spectacole Shakespeare
durata: 2h20' (cu pauză)


Marţi, 13 mai

Teatrul Metropolis
ora 18:30 - Nobile William
recitalul actorului Michael Pennington
Royal Shakespeare Company (Marea Britanie)
durata: 2h (cu pauză)

Teatrul Mic
ora 19:00 - A XII-a noapte
regia: Prof. Asoc. Liviu Lucaci
spectacol susţinut de studenţii anului III, clasa Prof. Univ. Dr. Adriana Popovici
Atelier teatral de arta actorului - spectacole Shakespeare
durata: 2h20' (cu pauză)


Miercuri, 14 mai
UNATC
ora 9:00 - Atelier de regie - teatru
coordonator: David Esrig


Joi, 15 mai

UNATC
ora 11:00 -
Atelier de regie - teatru
coordonator: David Esrig

Foaierul Teatrului Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti
ora 17:00
Lansarea volumelor:
Robert Wilson în dialog cu Heiner Müller, Editura ,,Fundaţia Culturală Camil Petrescu-Teatrul Azi"
Jucând transversal - Reimaginându-l pe Shakespeare şi viitorul critic, de Bryan Reynold, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca

Teatrul Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti, Sala Mare
ora 18:30 - Femeia mării
regia: Robert Wilson
compania ,,Change Performing Arts" din Milano (Italia) şi Teatrul Municipal din Sevillia (Spania)
spectacol invitat în afara programului shakespearean
durata: 1h40'

Teatrul de Comedie
ora 18:30 - Doi tineri din Verona
regia: Felix Alexa
Teatrul de Comedie
durata: 2h


Vineri, 16 mai

Teatrul Naţional "I.L Caragiale" Bucureşti, Sala Mare
ora 18:30 - Femeia mării
regia: Robert Wilson
compania ,,Change Performing Arts" din Milano (Italia) şi Teatrul Municipal din Sevillia (Spania)
spectacol invitat în afara programului shakespearean
durata: 1h40'


Sâmbătă, 17 mai

Opera Naţională Bucureşti
ora 18:30 - Macbeth
operă de Giuseppe Verdi
regia: Petrică Ionescu
Opera Naţională Bucureşti

Studioul Casandra (Sala fostului Teatru Masca - Bucureştii Noi)
ora 19:00 - Cum vă place???
regia: Florin Zamfirescu
spectacol susţinut de studenţii anului IV, clasa Prof. Univ. Dr. Florin Zamfirescu
atelier teatral de arta actorului - spectacole shakespeare
durata: 2h15' (cu pauză)


Duminică, 18 mai

Teatrul Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti, Sala Mare
ora 17:00 - Măsură pentru măsură
regia: Silviu Purcărete
Teatrul Naţional "Marin Sorescu" Craiova
durata: 2h20' (cu pauză)

Foaierul Teatrului Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti
ora 19:30
Lansarea dvd-urilor:
Hamlet
spectacolul realizat la Teatrul "L.S. Bulandra"
regia: Alexandru Tocilescu
imaginea: Nicolae Niţă
Hamlet: Ion Caramitru
Editura TVR Media

Festivalul Internaţional Shakespeare
ediţiile I-V
producţia şi regia: Laurenţiu Damian
producător asociat: Ilarian Ştefănescu
Editura video a Ministerului Culturii şi Cultelor
participă: Alexandru Tocilescu, Anca Dragomir, Laurenţiu Damian, Ilarian Ştefănescu

Lansarea volumului:
Dicţionarul pieselor şi personajelor lui Shakespeare de Corneliu Dumitriu
colaborator: Florica Ichim-cronologia spectacolelor Shakespeare în România
Editura "Institutul Internaţional de Teatru - Catedra Unesco-ITI
participă: Corneliu Dumitriu, Florica Ichim.

Teatrul Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti, Sala Mare
ora 20:30 - Măsură pentru măsură
regia: Silviu Purcărete
Teatrul Naţional "Marin Sorescu" Craiova
durata: 2h20' (cu pauză)

Teatrul Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti, Sala Mare
ora 23:00
Închiderea oficială a Festivalului Internaţional Shakespeare 2008 la Bucureşti

cronica pentru Bianca Marcovici

desi nu sunt de acord cu pseudoarspoetica pe care o face acest domn dr., bianca ma emotioneaza, atat cat o cunosc, si am sa postez notele aceastea de lectura aici

un articol de DR. IOSEF EUGEN CAMPUS

Note de lectură

MINIMUM NR.254-MAI 2008-PAGINA 54-55

TEL AVIV

Am crezut întotdeauna că adevărata poezie, poezia adâncă, se află la graniţa cuvântului. Frizează şi reverberează tăcerea. Constituie un paradox. Şi să vorbească, dar nu o poate face integral decît tăcând, într-un anumir fel, al ei. Precum pauza prelungă în muzică, care transmite mai emoţionant adâncurile decât chiar sunetele cele mai măiastre.

Bianca Marcovici, poet autentic, a intuit şi ea acest adevăr. La un moment dat, în poezia "Manele", ajunge să adreseze creatorului de poezie îndemnul solemn: "Aprinde-ţi rugul tăcerii!"*Ca şi în precedentele volume publicate, şi în volumul, frumos intitulat "Lumini diafane" (Editura, Haifa, Israel), ea se luptă cu acel cuvânt, încearcă să destăinuie tăcerea, se străduie să realizeze irealizabilul, să înfăptuiească minunea realizabilă totuşi prin artă. Profunzimea scrisului ei se vădeşte, între altele, prin inevitabila revenire a unor teme şi tonuri care, venind din adîncuri, o obsedează.

De "zidurile de sprijin" nu se poate lipsi. Trăind în Israelul mereu ameninţat de atacurile teroriste, spaima nu o părăseşte nici o clipă: "înăuntrul unei supravieţuiri,/ am văzut spaima cu ochii mei/ avea ochii mari deschişi/ ţii un surâs în colţul gurii./ autobuzul explodat,/ scheletul de sub cerul smoală topită...". Doar "fetele mele au prins trenul- Speranţei." Ea rămâne mai departe, cutremurată, acolo, la Haifa, rezemându-se totuţi cu încredere în Zidurile ei de Sprijin "din oraşul cu Ziduri de Sprijin",/ din rana dezrădăcininării,/ dincolo de mentalitatea asiatică,/ în două anotimpuri,/ strigăte-n deşert" ( "Pactul eşecului").

Revin de asemenea, ca leitmotiv, muzica şi ştiinţa, două elemente cardinale care i-au structurat personalitatea de muziciană şi ingineră: "îmi tremură mâinile de emoţie/ deasupra/clapelor virgine-n cuvânt" ( "Clapele negre"). Dar şi: "ţi-aş răspunde la o scrisoare, calculul infinitezimal,/ zerourile presupun/ absenţa fizică a lucrurilor şi laşitatea/. De bună seamă inventarul memoriei nu depăşeşte/ spaţiul echedistant, esenţial, al abcesului de dinţi./ victimizare ?" ( Mediterana). Sau, împletind, în aceeaşi strofă, muzica şi ştiinţa: "eu pot transpune/integrala minţii tale/ pe muzică" ("Şlefuiesc viitorul").

Revin mereu, coordonatele esenţiale, România natală şi Israelul în care s-a înrădăcinat, valorile culturale rămâneşti şi cultura iudaică, limba română şi ebraică, în care caută o posibilă salvare: "acum mă rog, vineri de vineri, / în puţine cuvinte citite în arameică, în faţa lumînărilor/ mai am o singură dorinţă:/ salvează-mă, limbă ebraică, e timpul" ( "E o boare de aer venită dinspre tine").

Feminitatea, cu întreg farmecul şi misterul ei ("Aburi de femeie" –Editura Haifa, cum sună titlul unuia din volumele anterioare,) învăluie persistent poezia Biancăi Marcovici. Adulmecăm adesea mirosul intim al cafelei rituale, cafeaua de "azi e amară". Alături de versuri generalizatoare, întâlnim nu mai puţin realizate tablouri de cotidian banal devenit poezie. Aşa, de pildă, când povesteşte cum, într-o bună zi, totul i-a mers pe dos, "în revers", cum spune ea folosind un neologism tehnic: "tot ce am făcut ieri a fost în revers,/ începând de dimineaţă./ dacă aş putea să sar peste ziua de ieri/ din memoria hoaţă/ să şterg cu buretele/ migăloasele cuvinte muncite-n răstimpuri,/ a fost revers/ am dat înapoi cu maşina iubirii/ în maşina lipită, / vrând să trec bariera, neridicată, împotmolită/ în noroaiele vieţii ("Revers").

*

Talentul Biancăi Marcovici e de o mare bogăţie. Izvor viu, care ţâşneşte la tot pasul. Imaginile îi răsar, iar şi iar, Parcă de la sine. (După părerea mea, nu ar strica să le pună niţel frâu. Alunecă uneori în verbiaj.)

*

Imaginile sunt nu numai numeroase, ci şi neaşteptate, sugestive:"să mă dezumflu ca un balon luat de la gura/ copilului", "mâna/să nu rămână suspendată, ca o consolă de balcon", "aspiratorul- nu înghite numai praful de sub canapele, riscul/ celui care- caută pe dedesubturi de vise- riscul de a te căuta în fostele Tale replieri de cuvânt", "pulsul/ care sare mereu de la trambulină- direct în marea mediterană-, "trebuie să-ţi scriu cu degetele pierdute ale /cuvântului, "scrisori filigranate de flacăra chibritului, " tot ce a fost ieri/ îmi aminteşte de pagina asta albă/ pictată de ploaie,/ de gardurile zăpăcitoare ce se înalţă mereu/ să nu ajungă pasărea visului peste coliseul dărâmat de trilul canarului!/" tot ce a fost ieri-căruţa virtuală- am răsturnat-o/ intenţionat./ poemul asfaltului cifrat/ s-a închis în mine cu iz de răcoare".

Uneori, imaginea în forma unei definiţii poetice: "cuvântul e miere albastră", "inspiraţia nu-i o scrisoare către un necunoscut/ e alba îngemănare/ cu cerul-apă, /culoare pe care tu nu o descifrezi,/ e linia vieţii şi linia cunoaşterii". Şi totuşi, dacă pare a reveni, la Bianca Marcovici, dintr-un prea plin, spontan, nu se poate spune că poeta dispreţuieşte importanţa "travaliului", a muncii de şlefuire, conştientă şi perseverentă. Un singur exemplu: alegerea titlurilor, Frumos în sine, poetic, delicat, e titlul: "Poem cu picioarele desculţe". Alteori, titlu completează textul poeziei. "Citindu-ţi în palmă" indică o situaţie pe care, din textul alăturat, cu greu îl putem imagina, "Clipa" aduce ceva cu totul inedit în text, îl comentează indirect, căci textul vorbea, cu durere, dintre neînţelegrea "lui", de năzuinţa "ei" la Zidul Plângerii: "Cuvîntul e în noi.- înfloreşte-l Doamne!".

Dimpotrivă, titlul poeziei "Aş cuceri marea" face parte integrantă din text, trebuie neapărat citit primul vers al frazei ce continuă cu acest versul ce deschide poezia, şi fără de care acest vers nu ar avea sens: "ca pe un bărbat".

Dacă bogăţia imagistică te încântă la tot pasul, poezii care să te impresioneze prin ansamblul lor unitar. Aş alege, ca exemplu, poemul care a fost socotit demn de a figura pe a patra copertă: "Apartenenţă": "Inimile deschise s-au copt la soare,/ au devenit precum rodiile,/ le-au crescut aripi/ şi au zburat în văzduh,/ uitându-şi trupurile,/ pierzându-se între stele./ Şi-au dat seama,/ cu mult mai târziu, că,/ purtându-şi trupurile bolnave,/ precum nişte haine vechi,/ inimile n-au nici o şansă/ comunicarea,/ dragostea,/ iarna cuvintelor nespuse încă".

*

Volumul cuprinde două părţi distincte. Prima, intitulată "ENSEMBLE –Pace", este bilingvă, română şi franceză. A doua poartă titlul "Scrisori filigranate" şi conţine poezii numai în limba română. Traducerea franceză a făcut-o cu pricepere, NICOLE POTTIER. Textul francez sună -aşa cum se cuvine- franţuzeşte, deşi rămâne foarte aproape de originalul românesc:"mon mur de soutien/ protége mes arrières"-"Zidul meu de sprijin/ îmi apără spatele" (Septembrie). Uneori îl precizează, îl explicitează, înlocuind un anumit cuvânt (ea -une autre şi silaba ta -la syllabe "toi": voi vieţui alături de o ea- je vivrai à cote d’une autre; silaba ta mă doare- la syllabe "toi" me fait mal".Nu ştiu dacă e necesar.

*

Actuala plachetă, poeta şi-a intitulat-o, frumos şi semnificativ, "Lumini diafane". Aşa cum spune şi ea în poemul "E o boare de vânt venită dinspre tine", a tins să păstreze ceva din dragostea trecută, din "lumini diafane"Şi "statornicia mâinilor/ o mai caut!/ luminile mele diafane./ poate voi avea ţi eu ceva al meu/ dragostea a rămas pe undeva/ în urma cuvintelor./ Tu, mă poţi privi./ Sunetul închipuit mi te aduce-n/aporpierea/ turbionară,/ dar eu nu mai pot trezi ispite de o clipă/ statornicia mâinilor o mai caut!".A izbutit oare să prindă poetic, în luptă cu îndărătnicia cuvântului, la graniţa de vrajă a tăcerii, aceste "Lumini diafane"?

Da, de multe ori. Şi mai mult decât atât. În ciuda ispitei de a se lăsa furată de uşurinţa folosirii preaplinului, a izbutit- si asta e esenţialul. Să fie ea, întreagă.