cronica pentru Bianca Marcovici

desi nu sunt de acord cu pseudoarspoetica pe care o face acest domn dr., bianca ma emotioneaza, atat cat o cunosc, si am sa postez notele aceastea de lectura aici

un articol de DR. IOSEF EUGEN CAMPUS

Note de lectură

MINIMUM NR.254-MAI 2008-PAGINA 54-55

TEL AVIV

Am crezut întotdeauna că adevărata poezie, poezia adâncă, se află la graniţa cuvântului. Frizează şi reverberează tăcerea. Constituie un paradox. Şi să vorbească, dar nu o poate face integral decît tăcând, într-un anumir fel, al ei. Precum pauza prelungă în muzică, care transmite mai emoţionant adâncurile decât chiar sunetele cele mai măiastre.

Bianca Marcovici, poet autentic, a intuit şi ea acest adevăr. La un moment dat, în poezia "Manele", ajunge să adreseze creatorului de poezie îndemnul solemn: "Aprinde-ţi rugul tăcerii!"*Ca şi în precedentele volume publicate, şi în volumul, frumos intitulat "Lumini diafane" (Editura, Haifa, Israel), ea se luptă cu acel cuvânt, încearcă să destăinuie tăcerea, se străduie să realizeze irealizabilul, să înfăptuiească minunea realizabilă totuşi prin artă. Profunzimea scrisului ei se vădeşte, între altele, prin inevitabila revenire a unor teme şi tonuri care, venind din adîncuri, o obsedează.

De "zidurile de sprijin" nu se poate lipsi. Trăind în Israelul mereu ameninţat de atacurile teroriste, spaima nu o părăseşte nici o clipă: "înăuntrul unei supravieţuiri,/ am văzut spaima cu ochii mei/ avea ochii mari deschişi/ ţii un surâs în colţul gurii./ autobuzul explodat,/ scheletul de sub cerul smoală topită...". Doar "fetele mele au prins trenul- Speranţei." Ea rămâne mai departe, cutremurată, acolo, la Haifa, rezemându-se totuţi cu încredere în Zidurile ei de Sprijin "din oraşul cu Ziduri de Sprijin",/ din rana dezrădăcininării,/ dincolo de mentalitatea asiatică,/ în două anotimpuri,/ strigăte-n deşert" ( "Pactul eşecului").

Revin de asemenea, ca leitmotiv, muzica şi ştiinţa, două elemente cardinale care i-au structurat personalitatea de muziciană şi ingineră: "îmi tremură mâinile de emoţie/ deasupra/clapelor virgine-n cuvânt" ( "Clapele negre"). Dar şi: "ţi-aş răspunde la o scrisoare, calculul infinitezimal,/ zerourile presupun/ absenţa fizică a lucrurilor şi laşitatea/. De bună seamă inventarul memoriei nu depăşeşte/ spaţiul echedistant, esenţial, al abcesului de dinţi./ victimizare ?" ( Mediterana). Sau, împletind, în aceeaşi strofă, muzica şi ştiinţa: "eu pot transpune/integrala minţii tale/ pe muzică" ("Şlefuiesc viitorul").

Revin mereu, coordonatele esenţiale, România natală şi Israelul în care s-a înrădăcinat, valorile culturale rămâneşti şi cultura iudaică, limba română şi ebraică, în care caută o posibilă salvare: "acum mă rog, vineri de vineri, / în puţine cuvinte citite în arameică, în faţa lumînărilor/ mai am o singură dorinţă:/ salvează-mă, limbă ebraică, e timpul" ( "E o boare de aer venită dinspre tine").

Feminitatea, cu întreg farmecul şi misterul ei ("Aburi de femeie" –Editura Haifa, cum sună titlul unuia din volumele anterioare,) învăluie persistent poezia Biancăi Marcovici. Adulmecăm adesea mirosul intim al cafelei rituale, cafeaua de "azi e amară". Alături de versuri generalizatoare, întâlnim nu mai puţin realizate tablouri de cotidian banal devenit poezie. Aşa, de pildă, când povesteşte cum, într-o bună zi, totul i-a mers pe dos, "în revers", cum spune ea folosind un neologism tehnic: "tot ce am făcut ieri a fost în revers,/ începând de dimineaţă./ dacă aş putea să sar peste ziua de ieri/ din memoria hoaţă/ să şterg cu buretele/ migăloasele cuvinte muncite-n răstimpuri,/ a fost revers/ am dat înapoi cu maşina iubirii/ în maşina lipită, / vrând să trec bariera, neridicată, împotmolită/ în noroaiele vieţii ("Revers").

*

Talentul Biancăi Marcovici e de o mare bogăţie. Izvor viu, care ţâşneşte la tot pasul. Imaginile îi răsar, iar şi iar, Parcă de la sine. (După părerea mea, nu ar strica să le pună niţel frâu. Alunecă uneori în verbiaj.)

*

Imaginile sunt nu numai numeroase, ci şi neaşteptate, sugestive:"să mă dezumflu ca un balon luat de la gura/ copilului", "mâna/să nu rămână suspendată, ca o consolă de balcon", "aspiratorul- nu înghite numai praful de sub canapele, riscul/ celui care- caută pe dedesubturi de vise- riscul de a te căuta în fostele Tale replieri de cuvânt", "pulsul/ care sare mereu de la trambulină- direct în marea mediterană-, "trebuie să-ţi scriu cu degetele pierdute ale /cuvântului, "scrisori filigranate de flacăra chibritului, " tot ce a fost ieri/ îmi aminteşte de pagina asta albă/ pictată de ploaie,/ de gardurile zăpăcitoare ce se înalţă mereu/ să nu ajungă pasărea visului peste coliseul dărâmat de trilul canarului!/" tot ce a fost ieri-căruţa virtuală- am răsturnat-o/ intenţionat./ poemul asfaltului cifrat/ s-a închis în mine cu iz de răcoare".

Uneori, imaginea în forma unei definiţii poetice: "cuvântul e miere albastră", "inspiraţia nu-i o scrisoare către un necunoscut/ e alba îngemănare/ cu cerul-apă, /culoare pe care tu nu o descifrezi,/ e linia vieţii şi linia cunoaşterii". Şi totuşi, dacă pare a reveni, la Bianca Marcovici, dintr-un prea plin, spontan, nu se poate spune că poeta dispreţuieşte importanţa "travaliului", a muncii de şlefuire, conştientă şi perseverentă. Un singur exemplu: alegerea titlurilor, Frumos în sine, poetic, delicat, e titlul: "Poem cu picioarele desculţe". Alteori, titlu completează textul poeziei. "Citindu-ţi în palmă" indică o situaţie pe care, din textul alăturat, cu greu îl putem imagina, "Clipa" aduce ceva cu totul inedit în text, îl comentează indirect, căci textul vorbea, cu durere, dintre neînţelegrea "lui", de năzuinţa "ei" la Zidul Plângerii: "Cuvîntul e în noi.- înfloreşte-l Doamne!".

Dimpotrivă, titlul poeziei "Aş cuceri marea" face parte integrantă din text, trebuie neapărat citit primul vers al frazei ce continuă cu acest versul ce deschide poezia, şi fără de care acest vers nu ar avea sens: "ca pe un bărbat".

Dacă bogăţia imagistică te încântă la tot pasul, poezii care să te impresioneze prin ansamblul lor unitar. Aş alege, ca exemplu, poemul care a fost socotit demn de a figura pe a patra copertă: "Apartenenţă": "Inimile deschise s-au copt la soare,/ au devenit precum rodiile,/ le-au crescut aripi/ şi au zburat în văzduh,/ uitându-şi trupurile,/ pierzându-se între stele./ Şi-au dat seama,/ cu mult mai târziu, că,/ purtându-şi trupurile bolnave,/ precum nişte haine vechi,/ inimile n-au nici o şansă/ comunicarea,/ dragostea,/ iarna cuvintelor nespuse încă".

*

Volumul cuprinde două părţi distincte. Prima, intitulată "ENSEMBLE –Pace", este bilingvă, română şi franceză. A doua poartă titlul "Scrisori filigranate" şi conţine poezii numai în limba română. Traducerea franceză a făcut-o cu pricepere, NICOLE POTTIER. Textul francez sună -aşa cum se cuvine- franţuzeşte, deşi rămâne foarte aproape de originalul românesc:"mon mur de soutien/ protége mes arrières"-"Zidul meu de sprijin/ îmi apără spatele" (Septembrie). Uneori îl precizează, îl explicitează, înlocuind un anumit cuvânt (ea -une autre şi silaba ta -la syllabe "toi": voi vieţui alături de o ea- je vivrai à cote d’une autre; silaba ta mă doare- la syllabe "toi" me fait mal".Nu ştiu dacă e necesar.

*

Actuala plachetă, poeta şi-a intitulat-o, frumos şi semnificativ, "Lumini diafane". Aşa cum spune şi ea în poemul "E o boare de vânt venită dinspre tine", a tins să păstreze ceva din dragostea trecută, din "lumini diafane"Şi "statornicia mâinilor/ o mai caut!/ luminile mele diafane./ poate voi avea ţi eu ceva al meu/ dragostea a rămas pe undeva/ în urma cuvintelor./ Tu, mă poţi privi./ Sunetul închipuit mi te aduce-n/aporpierea/ turbionară,/ dar eu nu mai pot trezi ispite de o clipă/ statornicia mâinilor o mai caut!".A izbutit oare să prindă poetic, în luptă cu îndărătnicia cuvântului, la graniţa de vrajă a tăcerii, aceste "Lumini diafane"?

Da, de multe ori. Şi mai mult decât atât. În ciuda ispitei de a se lăsa furată de uşurinţa folosirii preaplinului, a izbutit- si asta e esenţialul. Să fie ea, întreagă.