vineri, 30 noiembrie 2007

"Tot ce am scris vreodată a fost un lung poem despre şi pentru mine".

interviu cu Mircea Cărtărescu, iunie 2002

Redacţia Respiro



Este "Orbitor" romanul vieţii dumneavoastră? Ce reprezintă el: o exorcizare, o "căutare/regăsire a timpului pierdut" sau căutarea absolutului?
Ca să nu orientez discuţia din start, voi răspunde foarte laconic şi superficial la întrebările dumneavoastră. Prin urmare, aş vrea ca aceste răspunsuri să nu fie luate neapărat cu titlu de adevăr, ci mai curînd ca nişte repere pragmatice.

“Orbitor” nu e, propriu-zis, un roman decît în sensul cel mai larg al cuvîntului. Eu prefer să-l numesc “o carte”. Ar putea fi, într-adevăr, “cartea vieţii mele”, nu însă în sensul de “cea mai bună”, sau “cea care va rămîne”, ci de scriere care le unifică-ntr-un fel pe toate celelalte. După “Orbitor” cred că se va vedea mai bine unitatea scrierilor mele.

2. În textele dumneavoastră sunt menţionate tehnici şi elemente de fiziologie mistică (Akasia, menţionarea chakrelor etc): ne puteţi detalia puţin interesul dumneavoastră pentru acestea?

Cred că o viziune mistică a lumii nu se poate dispensa de o meditaţie adîncă asupra corporalului, a corpului. Meditaţia mea nu se sprijină însă doar pe datele filosofiei oculte, ci şi pe cele ştiinţifice, religioase şi de experienţă a vieţii de zi cu zi şi noapte cu noapte.

3. Cum vedeţi raportul dintre scris şi spiritualitatea religioasă? Credeţi in Dumnezeu?

Scrisul este experienţă religioasă. A compune simple poveşti n-are nici un sens. În ceea ce priveşte credinţa în Dumnezeu, întrebarea mi se pare indecentă, căci este de tipul « îţi iubeşti nevasta ? », « îţi iubeşti patria ? », « îţi iubeşti părinţii ? », adică acel gen de întrebări care-ţi pătrund indiscret în intimitatea cea mai vulnerabilă. Aş spune totuşi că a fi un spirit religios mi se pare că înseamnă nu a avea credinţă (căci nimeni nu ştie ce-nseamnă asta, de vreme ce nimeni n-a mutat vreodată munţii din loc), ci a tinde din răsputeri spre credinţă.

4. Care sunt scriitorii cu care consideraţi ca aveţi afinităţi artistice?

Faptul că mă consider afin cu ei nu înseamnă că mă şi compar cu ei în vreun fel, căci ei sînt incomparabili: Proust, Kafka, Thomas Pynchon, Sabato. Şi alte cîteva sute din toate timpurile şi din toate curentele artistice, în măsura în care scrisul lor a încercat să depăşească literatura. Kafka nu scria ca să devină o glorie a literaturii de limbă germană, ci “ca să-şi înţeleagă situaţia”.

5. Originalitatea stilului pe care l-aţi elaborat este principalul argument pentru care sunteţi adesea citat ca fiind cel mai important scriitor roman in viaţă. Vă consideraţi expus pericolului de "a cădea" în manierism?

Aud acest lucru de douăzeci de ani încoace de la inşi care nu ştiu ce e manierismul. Într-adevăr, eu iubesc enorm pictura şi literatura manieristă a secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, operele unor Marino, Gongora, Kircher, Gracian, ale poeţilor manierişti englezi (metafizicii) şi germani, ale lui Shakespeare însuşi. Îmi plac Pontormo, Parmigianino, Rosso Fiorentino şi marele, dublul Monsu Desiderio. Manierismul istoric, pornit din căutările tîrzii ale lui Michelangelo, a fost una dintre cele mai strălucitoare epoci din istoria culturii. Eu, personal, nu mă consider un stilist, manierist sau nu, ci, cu toată modestia, un om lucid, un om care gîndeşte, fie şi într-o formă artistică. Paginile mele, oricît de “vizionare” şi aparent încîlcite, cred că sînt totuşi precise şi nu se joacă de-a izmeneala stilistică. Riscul pe care-l simt mereu nu e de a deveni un “manierist” (traduc: un ins devitalizat, care umple cu fraze frumoase un gol ideatic şi narativ), ci, dimpotrivă, de a eşua în cel mai tern raţionalism.

Cît despre faptul că aş fi “adesea citat ca fiind cel mai mare scriitor român în viaţă”, aş fi foarte curios să-mi arătaţi şi mie unde aţi citit asta, căci, cu toată sinceritatea, n-am întîlnit încă nicăieri ceva asemănător în legătură cu mine.

6. Ce este un "scriitor profesionist"? Vă consideraţi un astfel de scriitor?

Un profesionist este un meseriaş care cîştigă bani din meseria sa. Cînd voi cîştiga şi eu bani din scrisul meu, măcar cît să pot trăi decent, mă voi considera un profesionist al scrisului. Pînă atunci rămîn un amator…

7. Cum vă gîndiţi la ceilalţi, la cititorii dumneavoastră? Existţ ei atunci cînd scrieţi?

Nu-mi cunosc cititorii. E unul dintre cele mai mari prilejuri ale mele de “teamă şi cutremurare”. Nu ştiu pentru cine scriu. Un tîmplar, cînd face un scaun, are intuiţia formei umane şi ştie că pe scaunul său va putea sta aproape orice om. Eu nu am nici o idee despre forma spirituală a celui care citeşte şi nu-mi dau seama dacă obiectul produs de mine va fi potrivit pentru fie şi o singură fiinţă. Dar am văzut o dată ceva pentru care cred că merită să scrii şi să publici: o fată care a descoperit “Nostalgia” printre sutele de cărţi de pe o tejghea, în gară, a cumpărat-o fericită şi literalmente a fugit cu ea strînsă la piept. Imaginea asta a făcut pentru mine cît toate cronicile elogioase la un loc.


8. Cum ar putea fi lumea asta mai bună şi mai frumoasă?

Cînd toţi ne vom da seama cît de bună şi de frumoasă e.

9. Conducerea cenaclului de la Litere, participarea la experimentul Tescani, chiar publicarea "Jurnalului", care v-a slujit ca laborator de creaţie, sunt acte de generozitate faţă de tinerii scriitori. Veţi continua să aveţi astfel de initiaţive sau vă veţi retrage în "turnul de fildes"?

Vreau foarte mult să-i ajut pe tinerii de talent (ceilalţi nu trebuie ajutaţi, ci descurajaţi, dar aici n-am nici o vocaţie), însă există o contradicţie în strategia mea de viaţă care aproape că mă împiedică să fac asta. Ca să poţi ajuta pe cineva, trebuie ca tu însuţi să fii cineva în viaţa socială, culturală etc. Dar eu am ales de la-nceput să stau deoparte, ceea ce mă lipseşte aproape de orice putere. Pot doar să scriu despre cărţile celor tineri, şi asta voi face mereu.

10. Ce crede mama Dvs. despre cărţile pe care le-aţi scris? Cum se regăseste în pasajele în care vorbiţi despre ea?

Nu le citeşte. Mama e o femeie simplă care nu-şi pierde vremea cu prostii. Părinţii m-au descurajat cît au putut în adolescenţă să scriu literatură şi, pînă la urmă, mirîndu-se cît sînt de încăpăţînat, m-au lăsat în plata Domnului.

11. Cum aţi sintetiza într-o singură frază ceea ce aţi publicat pînă acum?

Tot ce am scris vreodată a fost un lung poem despre şi pentru mine.

joi, 29 noiembrie 2007

Sindromul de oboseala cronica

Sindromul de oboseala cronica este definit prin existenta unei stari de oboseala foarte accentuata de cel putin sase luni, asociata cu alte simptome clinice sistemice si neuoropsihice. Conditii cronice care exclud diagnosticul de sindrom de oboseala conica sunt boli netratate precum hipotiroidismul, sindromul de apnee in somn, hepatita cronica activa, diferite afectiuni psihice, anorexia si bulimia nervoasa, abuzul recent de substante toxice.

Uneori apare brusc, frecvent dupa un episod infectios acut. Cu toate acestea nu exista suficiente dovezi care sa demonstreze o legatura concreta intre diversi agenti infectiosi si sindromul oboselii cronice. Studiile din ultima vreme au evidentiat o serie de modificari in organismul persoanelor care prezinta aceasta afectiune precum cresterea numarului celulelor sistemului imunitar, modificarea nivelelor unor enzime, cresterea colesterolului si prezenta unor mici cantitati de anticorpi antinucleari. In multe cazuri acest sindrom apare dupa o raceala, bronsita, hapatita sau dupa afectiuni intestinale. Unele persoane acuza perioade de stress intens care au precedat debutul oboselii cronice. In alte cazuri aceasta se instaleaza gradual, fara o boala evidenta sau alt eveniment declansator.

Semne si simptome:

La unele persoane afectarea este evidenta, caracterizata prin scaderea randamentului intelectual si profesional, lezarea functiei cognitive, slabiciune musculara si durere.

Fata de simptomele unei raceli banale care dispar dupa cateva zile, simptomele oboselii cronice persista sau apar si dispar, alternant frecvent pentru mai mult de sase luni. Simptomele includ:

- Oboseala (prezenta in 100% din cazuri)
- Dureri de cap;
- Tulburari de memorie, confuzie, dispozitie instabila, iritabilitate
- Insomnie, ameteli
- Slabiciune musculara neexplicata;
- Dureri musculare si articulare;
- Lipsa de concentrare;
- Respiratie sacadata, durere toracica, pierdere in greutate, noduli limfatici durererosi, transpiratii

Este intalnit la persoane de toate varstele, rasele si din toate clasele sociale. Este diagnosticat de 2 – 4 ori mai frecvent la femei, posibil datorita unor factori biologici, sociali si de ordin psihologic:

- Sindromul oboselii cronice are o distributie pe sexe asemenea lupusului sau sclerozei multiple care afecteaza mai frecvent femeile decat barbatii;

- Femeile au o disponibilitate mai mare decat barbatii de a vorbi cu medicul despre simptomele unui posibil sindrom de oboseala cronica;

- Se banuieste o susceptibilitate mai mare a sexului feminin pentru stres si efectele sale nocive

- Comunitatea medicala este inca sceptica fata de aceasta sindrom iar publicul nu sesizeaza intotdeauna simptomele, de aceea se crede ca boala este subevaluata

Ce cauzeaza sindromul oboselii cronice?

Mult timp s-a crezut ca aceasta este o afectiune nervoasa caracterizata prin slabiciune si oboseala si s-a numit neurastenie. Ulterior a fost incriminata o infectie virala responsabila de aceste simptome, dar noile dovezi au contrazis si aceasta teorie. Mai nou, alte explicatii au fost sugerate:

- Anemia (carenta de fier};
- Nivel scazut de zahar in sange (hipoglicemie
- Diferite alergii la mediul inconjurator;
- Diferite infectii

Diagnosticul:

Este dificil de pus pentru ca simptomele acuzate nu sunt specifice si pot fi intalnite intr-o multitudine de boli. Este un diagnostic de excludere, prin eliminarea unor boli ce manifesta aceleasi simptome.

Tratamentul:

Nu exista un tratament eficient al aceste afectiuni pentru ca nu exista o cauza clara a sidromului de oboseala cronica. Este de ajutor tratamentul simptomelor care include antiinflamatoare nesteroidiene precum ibuprofen pentru durerile musculare, febra si preparate antihistaminice pentru alergii.

Alaturi de acestea se recomanda:

- Dieta echilibrata si respectarea timpului de odihna;

- Exercitiu fizic usor, fara a produce o oboseala mai mare;

- Evitarea stresului care poate agrava simptomele;

Profilaxie

Preventia tine intr-o oarecare masura de stilul de viata, de susceptibilitatea organismului la diferite afectiuni sau de rezistenta fiecaruia la stress. Cu toate acestea sindromul de oboseala cronica nu poate fi nici prevenit si nici vindecat. Tratamentul la domiciliu si anumite medicamente, cand e cazul, pot controla sau reduce simptomele.

Un articol de Ciprian Chitu

luni, 26 noiembrie 2007

Elegie pentru dialog - cea mai nouă carte a lui Patapievici

Marius Chivu scrie despre noua carte a lui HRP, inliternet:

De ce, avînd filozofi, nu avem şi o istorie a filozofiei româneşti?, se întreabă, pe urmele lui Liiceanu, H.-R. Patapievici încă de la începutul eseului Despre idei & blocaje. Filozofi n-au fost mulţi, dar teoriile lor ar fi fost suficiente pentru a crea o tradiţie sau o istorie a gîndirii filozofice româneşti: "Cultura noastră este endemic caracterizată de un non sequitur sistematic între opera de idei şi recepţia specializată". Întrebarea bate însă mult mai departe, la nivelul generic: de fapt, de ce cultura română este o cultură minoră? De ce, cu excepţia celor integraţi în culturile occidentale, scriitorii sau artiştii români nu au fost omologaţi în Vest şi nu au intrat în circuitul cultural internaţional? Ce a lipsit şi ce a prisosit culturii române pentru a-şi fi impus valorile şi afară şi pentru a-şi fi depăşit statutul de cultură second-hand? Sînt întrebări pe care şi le vor fi pus şi Fundoianu, în 1921, şi Eugen Ionescu, în 1934, şi Culianu, în 1991, cînd se arătau dezamăgiţi de lipsa de anvergură a culturii noastre. Fără a le împărtăşi scepticismul pînă la capăt, H.-R. Patapievici încearcă să dea un răspuns schiţînd un mediu cultural vicios în care hegemonia culturii generale datează încă din premodernitate ("o cultură de literaţi"), culturile specializate nu s-au dezvoltat, iar dialogul academic n-a făcut tradiţie. În lipsa şcolilor de gîndire, a programelor de cercetare, a publicaţiilor de specialitate, a dezbaterilor publice controlate de regulile dialogului şi a unui spaţiu public activ, nu s-a structurat masa critică necesară unei pieţe a ideilor libere, continue şi impredictibile, caracterizate printr-o "cultură a diferendului" bazată pe argument şi nu pe retorică, cerinţă obligatorie pentru vitalitatea schimbului de idei care fac o cultură solidă: "La noi, în spaţiul public, specializările nu comunică, oamenii dintr-o disciplină refuză să discute, grupările intelectuale se detestă, personalităţile se suspectează, premiile sînt gîndite ca premii-contra. Lumea culturală este sfîşiată între provincii istorice, cartele de generaţie, partizani de ideologie, partizani de chiverniseală, ţuţeri de inimă, neo-oportunişti şi paleo-oportunişti... Iar peste tot acest peisaj de ruptură tronează, uriaş, anacronic şi imbecil, statul: adăugînd tuturor acestor clivaje mişcătoare şi opoziţia dintre cultura oficială, care are atributul de naţională, şi restul culturii, căreia i se refuză, alături de subvenţii, dreptul la orice statut istoric."

Mi-e dor sa citesc ceva care sa-mi faca placere aproape gustativa
mi-e dor de cuvantul scris, mi-e dor de sentimentul boem de a zace cu o carte in mana pur si simplu.... de ce m-oi fi facut om de litere daca nu pot sa mai fac asta? daca nu pot sa-mi mai fac din carte scut....
ma oboseste toata forfota asta in jurul nimicurilor
mi-e dor de mine

marți, 20 noiembrie 2007

aur, caviar si.... vin


aur, caviar si... vin... dar nu pe masa ci pe piele...
ce sa mai inventam sa le luam banii la fraieri
pe ce sa mai cheltuim? ... ne spune www.yourmoney.ro

Masaj facial cu aur
Tratamentele de infrumusetare ne elibereaza de stresul cotidian, dezvaluind in acelasi timp un zambet mai fermecator, o piele mai catifelata, un corp mai odihnit. Iar daca vorbim de masajele faciale, nimic nu se compara cu senzatia unei pieli curate si atat de catifelate. Salonul UMA America din Beverly Hills, California, s-a gandit la un tratament japonez regesc: masaj facial cu aur de 24 K.

Ideea nu e chiar noua. Aurul este folosit inca din antichitate in procesele de infrumusetare, insa procedura nu este simpla. Aurul trebuie dizolvat mai intai pentru a se putea intinde pe piele. Pentru aceasta, UMO America utilizeaza o tehnologie inovativa japoneza, numita Gamma PGA (Pure Natural Hydration). "Efectul" Gamma PGA este mult mai elastic decat colagenul si mai hidratant decat acidul hialuronic pe care il regasim in cremele de fata. Provine din alimental japonez pe baza de soia, Natto Gum, care nu contine conservanti si este 100% natural. Schimbarea ionica produsa de Natto Gum patrunde in piele odata cu aurul. In ce consta masajul? Se aplica doua tratamente cu Nano Mist, apoi aurul este masat pe piele pana cand dispare, lasand fata invaluita intr-o stralucire..de aur.

duminică, 11 noiembrie 2007

pana unde merg unii cu absurdul
m-am gandit sa reproduc si atat... cuvintele sunt de prisos... dar am totusi o curiozitate: cum e ala gen ginecologic?? o fi fiind gin ginecologic
ce ierburi fumeaza copiii astia pe la cenacluri?
la noi mergea o bere pe lipscani si un ceai cu rom... chimicalele astea le distrug creierul
asa... fii atent: dau citat de ep un blog pe care tinerele condeie se afirma mai noi... banuiesc eu ca sunt in marea lor majoritate filologi...
ea se numeste Lucia Simona Dinescu, si s-a destrabalat in cuvinte astfel:
despre ceea ce gasim pe blogul Oanei Catalina Ninu
E o poezie a celui de-al treilea gen (nici masculin, nici feminin, nici falic, nici ginecologic), in care organismul este extrem de sexualizat, dar cu o sexualitate multipla, inconsistenta pe o directie determinata. Asadar, nici homo, nici hetero, ci mai degraba autoerotism ambiguu, situat la granitele regnurilor si speciilor. Niste fiinte transgenice populeaza aceasta lume cu identitati corozive. Poeta se revolta impotriva datului biologic, cu toate ca numai pe acest dat se bazeaza. Celalalt „dat“, cel construit in mod cultural, este prea voalat pentru a fi determinant.


si ca sa exemplificam
iata cum scrie Oana Catalina Ninu

în burta mamei picioarele-mi sunt despărţite de trup

îmi port sub bărbie pungile-burţi cu pisoi morţi

sunt singură în blana asta pe dinăuntru aspră şi păroasă

fisura din pod îmi aminteşte de mâna mea strecurându-se între cămăşile Ei

sorbindu-i cuvintele prin hainele steilmann cuvinte închegându-se cleios prin porii pielii

împreunându-se câte trei-patru deodată atunci pe barele de lemn putred cu picioarele atârnând în gol

în căldura aia cu noduli şi mobile vechi frecându-mă de stâlpi şi căutându-mi picioarele

atunci mă deschideam şi spărgeam oglinzile (am resturi de cioburi în plămâni)

.

numele meu este ana şi am venit să vă sucesc minţile

îmi târăsc după mine femeile din cearşafuri, despletite şi însemnate cu mir

le trag de păr le desfigurez le muşc de coapse le alung în cutele fustei

îmi cos limba de buric cu aţa din cui cu care tăiam acasă mămăliga

.

răsfoiesc calendarele fotografii alb-negru cu străini pişcându-mă de mână

canalele de scurgere cu camere video briciul griului durerea din fiecare unghie

din fiecare colţ solzos al trupului nisipul din vene nisipul greu scrâşnind între dinţi

răceala gresiei din dimineţile fără coate şi genunchi

poem din volumul Mandala (2005)

vineri, 9 noiembrie 2007

copii frumosi- incercati, o sa va placa

Comorasu Augustin ?Adi?- Bass

Stefan Oprea- Voce si Compozitie(muzica+texte)

Comorasu Cristian ?Como?- Chitara

Ciolan Ionut - Chitara

Razvan Staicut- Tobe



NightFly a fost la inceput un vis frumos, care parea nerealizabil. In Romania e foarte greu sa faci muzica de calitate, pentru ca iti trebuie foarte multi bani, si daca nu ii ai, compensezi cu foarte multa pasiune si daruire. Cantam in engleza pentru ca vrem ca mesajul nostru sa fie universal si pentru ca…asa au iesit piesele, in engleza. NightFly inseamna a face muzica buna pentru a transmite publicului…pasiunea pentru muzica. NightFly inseamna a face arta, nu bani.



WEB:www.myspace.com/nightflyus

joi, 8 noiembrie 2007

muzeu de mare.... exceptie

muzeul muraturilor
Elena Serlea, de 58 de ani, din satul sibian Nemsa, poate sa faca muraturi din absolut orice fruct de pe pamant . Nu toate sunt destinate insa consumului, intrucat femeia vrea sa deschida un muzeu al muraturilor.
Elena pune la murat orice. Morcovi, gogonele, gogosari, struguri, mere, gutui si spune ca foloseste retete secrete stravechi. 'Am ajuns sa am clienti din Anglia sau din Norvegia. Saptamana trecuta a fost la mine un duce din Scotia si sotia sa. Au insistat foarte mult sa cumpere un borcan, insa a trebuit sa-i refuz. Toate borcanele din crama sunt viitoare exponate ale muzeului muraturilor, pe care o sa-l deschid in cateva luni aici, la Nemsa', ne-a mai spus tanti Elena.

stiri ROL.ro

daca aude emi moare

sâmbătă, 3 noiembrie 2007

romania mea, a ta ... de fapt a cui...

am postat asta in trecut pe forum, dar cred ca e bine sa copiez aici
e o idee sau mai bine zis sunt cateva idei care mi se tot invart prin minte de cate ori ma gandesc la romani si la romania de azi
poate il agreati sau nu pe omul care aduce cartea.... uneori dadeam nas in nas cu el printre rafturile de la libraria eminescu... ( cea care era emblema, simbolul rezistentei intelectuale din bucuresti in anii 80, cand se statea la cozi interminabile , pe trotuar , ca sa apuci un exemplar din camus sau din zola... unii cred ca mai stiu despre ce vorbesc... si cea care acum abia mai respira sufocata de soldurile de la kenvelo).... ma opream in spatele lui si spionam sa vad ce a ales, ce rasfoieste....
am gasit un dialog intre el si rusan ( sotul anei blandiana ).... vi-l redau mai jos... exprima un adevar crancen, in opinia mea... apoi mai vorbim despre europa si vasalizare

Şcoala de Vară de la Sighet (14 august 2006)

Comunismul ca moştenire genetică

Dan C Mihăilescu

Romulus Rusan: Sunt emoţionat să vi-l prezint pe ilustrul nostru vorbitor, Dan C. Mihăilescu, „omul care aduce cartea” şi este o onoare ca dânsul să deschidă şcoala noastră de vară. Este cronicarul cel mai competent al momentului şi cel mai fixat pe cartea fiecărei zile. Mă jenez să-l laud prea tare. Este criticul literar care trece de condiţia lui spre o anumită filozofie a criticii literare, departe de toate criteriile generaţioniste sau de polemicile între „oierii” şi „boierii minţii”.
Dan C. Mihăilescu: Vă mulţumesc şi bine v-am găsit. Cred că fiecare dintre noi are o uşoară mişcare de smerenie, sau măcar de jenă, în faţa locului în care ne aflăm, Muzeul Memorial de la Sighet. Noi n-am suferit nici măcar pe sfert din cât au suferit cei de aici. Vom muri oricum altfel – sper - decât au murit oamenii de aici. Noi umblăm pe coridoarele Memorialului, cum ar fi zis Ţuţea, „ca o dihanie într-un magazin de porţelanuri”, chiar dacă sunt porţelanuri legate cu fiare la mâini. Te simţi umil, un pic inutil pentru că tu practic calci pe treptele pe care, cum spunea doamna Blandiana, deţinuţii auzeau atunci capul lui Maniu cum era târât pe scări, treaptă cu treaptă. Este însă o umilire bună, până la urmă, să ai şansa să calci cu tălpile pe locurile de care s-a izbit Iuliu Maniu. Asta te face cât se poate de profund răspunzător şi vinovat, fie şi indirect, faţă de ce eşti sau nu eşti încă, faţă de istoria pe care o porţi în sânge. Pe de altă parte, am fost lovit astăzi de imaginea unui om care a fost nu o dată taxat drept canalie, poate cea mai genială canalie pe care a avut-o politica noastră, un cinic extraordinar, Constantin Argetoianu, un om îndeobşte tratat de cameleon, un om imoral, epicureu caustic, ins mercantil etc. A fost într-adevăr un om care a ştiut să se îmbrace în toate viciile pe care le are România. Este un memorialist politic extraordinar, chiar dacă el, ca om, a fost, cum spunea Eminescu de Caragiale, o „arhicanalie”. Dar uite că tocmai canaliile de-un astfel de calibru dau până la urmă o imagine esenţială despre umanitate, ca şi despre noi, o imagine cam neplăcută, dar în orice caz reală. Or noi, măcar aici la Sighet, asta căutăm : realul, căutăm adevărul. Văzând fotografia lui Argetoianu într-una dintre sălile de alături, puteţi să o comparaţi cu imaginea lui din manualele de istorie, cea ultra-histrionică, de dandy, boier, epicureu, un frecventator de plăceri extraordinar, rotund şi roşu la faţă, plin, transpirat, om de fripturi, vin negru, caviar şi şampanie, un tip carnal din toate punctele de vedere, şi-l veţi vedea aici fotografiat ca muribund, descărnat, golit, smochinit, ofilit, uscat şi, dintr-odată, îţi dai seama că şi canaliile au avut suferinţa şi moartea lor aici. O moarte atroce şi nobilă totodată, o moarte care le absolvă de mare parte din vină. Sigur, suferinţa şi extincţia nu iartă pe nimeni, dar atunci când acestea sunt induse deliberat până şi cea mai josnică fiinţă capătă cel puţin o unduire de aripă îngerească.
Ei bine, despre astfel de micuţe „canalii” vinovate şi nevinovate în compromisul lor existenţial am să vorbesc astăzi aici. Vreau să mă fac pentru o clipă avocatul lor, să vă arăt cum comunismul a devenit mult mai înfiorător, în anumite aspecte ale sale, cele perverse, decât nazismul chiar. Nazismul, sigur, a fost o fabrică de exterminare pe bandă. Pe anumite porţiuni şi Stalin a ştiut şi a vrut programatic să extermine ca şi Hitler, cu deosebirea că nazismul a durat 12 ani şi a desfigurat o jumătate de Europă, în timp ce marxismul a desfigurat timp de 70-80 de ani trei sferturi din planetă. Dar, mă rog, nu teorie am venit să fac aici – vă invit pentru asta să citiţi cărţile lui Ernst Nolte, Stephane Courtois ş.a.m.d. – ci să vă povestesc despre „mica teroare” – cum i-a zis Radu Portocală - acea manieră în care comunismul s-a insinuat înăuntrul nostru, în sufletele, sângele şi oasele noastre, până în ADN. Chiar şi în al vostru, cei născuţi după 1989, dacă nu veţi şti să vă lepădaţi la timp sau să vă conştientizaţi la timp toate aceste micuţe monstruozităţi, micuţe dihănii, toată această armată de insecte care s-au disipat în fiinţa noastră.
Am să încep prin a vă da un citat. Am să-mi pun vorbirea de astăzi între două paranteze: de o parte un citat din Mircea Eliade şi de cealaltă parte, la sfârşit, un citat din Horia Roman Patapievici.
Cred că revelaţia editorială acestui an este „Jurnalui portughez” al lui Eliade, pe care vi-l recomand. (Până şi aici sunt „omul care aduce cartea”, nu pot să mă dezic). În acest „Jurnal portughez”, inedit în România până acum două luni, la data de 15 ianuarie 1943 – deci eram cu un an înainte de 1944, cu doi ani înainte de mai ’45 şi deci cu doar 5-6 ani înainte de Sighet, Aiud, Gherla, Canal etc.-, Eliade nota aşa: „Mă gândesc uneori, meditând liniştit, la noua lume slavo-comunistă pe care ar organiza-o Stalin. România devenită soviet îşi va pierde burghezia şi intelighenţia, dar masa, în cazul când nu va fi deportată, va câştiga o educaţie mai bună, o sanitaţie corectă. Iar după cinci sute de ani ruşii se vor retrage. Cum va arăta la faţă, atunci, neamul meu?” Asta era deci în ianuarie 1943, iar în iunie acelaşi an: „România şi chiar neamul românesc (în elementele lui de continuitate istorică şi culturală) trec prin cea mai mare criză din existenţa lor. Suntem vecini cu un imperiu de vreo şase ori mai mare decât întreaga Europă, cu 200 de milioane de locuitori şi care în anul 2000 vor ajunge circa 400-500 de milioane, cu un spaţiu economic şi geopolitic formidabil, cu o mistică socială, ecumenică şi populară, mai ales la sfârşitul războiului: foamete sărăcie, ruini, revolte, deznădejde). În faţa acestui colos în marş victorios, o Românie bolnavă, optimistă şi credulă. (...) Nimeni nu vede faptul simplu, că dacă ruşii nu pot fi bătuţi, căderea Germaniei va aduce după sine ocuparea României de către sovietici, cu tot ceea ce urmează: executarea celor 100 000 de oameni, care în pofida păcatelor lor alcătuiesc astăzi fenomenul românesc”.
O sută de mii de oameni estima Eliade că era de ajuns de decapitat, şi la propriu, şi la figurat, ca să dispară România. Odată ajuns aici, nu pot să nu-l evoc pe Cioran, care mi-a spus (şi mie) în toamna lui 90: „Dragă, România nu mai există, poporul român nu mai e. Noi suntem o populaţie. Dumneata trebuie să pricepi că acel milion de morţi de la primul război mondial, sutele de mii de morţi de la cel de-al doilea război, elita decapitată la Canal, tot ceea ce a fost coeficient de maximă inteligenţă în România a fost decupat, a fost tăiat, a fost ars, călcat în picioare sau malformat, sau exilat, oricum nimicit.” Şi a încheiat exasperat : „Cu cine vrei să refaci dumneata România?”
Ei bine, când a apărut generaţia lui Patapievici, în ‘90, generaţia lui Bădiliţă, generaţia lui Teodor Baconski, am revăzut cu toţii cum se poate reface, dintr-o dată, peste noapte, tot acest arc voltaic, toată acea legătură prin care noi ne imaginam că ADN-ul românesc, adevărata zestre de românism intelectual, a dispărut. Ei bine, s-a refăcut cu iuţeala trezirii dintr-un coşmar. Sigur, nu identic, nu cu forţa şi amploarea interbelicului, dar, în orice caz, ţesutul începuse să se refacă. Şi trebuie să vă împovărez cu această vorbă : vreţi, nu vreţi, odată ce vă aflaţi aici, v-aţi ales singuri sau aţi fost selectaţi de destin sau de istorie pentru a vă lua în spinare marea povară a Ideii naţionale, aşa cum ne-am luat-o şi noi, în felul nostru, în ‘65 – ’75.
Am acceptat să vin aici, chiar dacă mă simt vinovat că n-am suferit nici a mia parte din cât au suferit cei care au trecut pe aici, dintr-un motiv anume : mă simt răspunzător faţă de cei care, după 1989, oameni de 80, 70, 50 şi chiar 30 de ani mi-au făcut mărturisiri în ceea ce priveşte vinovăţia lor faţă de comunism, de modul în care au colaborat cu ceauşismul. Dintr-o dată mi-am dat seama că noi facem în istoriografia noastră o nedreptate, până la un punct normală. După 1989 am încercat toţi să arătăm ceea ce a însemnat, după cum spunea Eliade, politica de exterminare a elitelor româneşti dictată de Moscova în concubinaj cu stângismul european, cu Parisul, cu toţi spionii britanici care au binevoit să lucreze nu pentru her majesty, ci pentru Stalin, pentru Internaţionala nemuritoare. Rusia a vrut să ne decapiteze, exact cum au vrut de secole şi turcii, şi ungurii. Ei bine, această perioadă a dejismului, în care Securitatea şi armata au fost strictamente şi deliberat represive, riscă - pe bună dreptate şi până la un punct - să minimalizeze sau să malformeze cealaltă faţă a perfidiei, care este perioada ceauşistă, perioada „umanismului socialist”. O perioadă mult mai perfidă pentru că, insidioasă, a dat de o parte represiunea şi a pus în locul ei prevenirea. Aparatul represiv, Securitatea, n-a mai fost deliberat fizic-exterminator. N-au mai arestat, n-au mai bătut, n-au mai tăiat mâini, urechi, nasuri, n-au mai violat fete şi femei pe masa anchetatorului, nu i-au mai pus pe deţinuţi, ca la Piteşti, să-şi bea reciproc urina, să...şi să... şi să... Tot acest regim de teroare făţişă dispare pentru a face loc teroarei ascunse, fricii generalizate. Apare comunismul cu faţă umană. Apare Securitatea de omenie, cum spun mulţi dintre ei, chiar şi acum. Am fost întrebat de atâtea ori după 1989: Ce tot ai dumneata, domnule, cu comunismul ? Te-a bătut pe dumneata cineva? Nu. Dumneata te-ai născut în ‘53, anul în care moare Stalin. Este ştiut că după ’53, până la revolta budapestană, la noi apare primul dezgheţ. Moare Stalin, dispar o parte din articulaţiile aparatului represiv. În ‘55 – ‘56 domnul Mihai Şora, preyent azi aici, a făcut un lucru extraordinar, a început BPT-ul. Tot atunci apar „Groapa” lui Barbu, Marin Preda cu volumul I din „Moromeţii”, „Străinul” lui Titus Popovici... V-aţi gândit vreodată ce a însemnat pentru oamenii aceia care au trăit dezgheţul anilor 50, apoi noua menghină de la 1958, celălalt dezgheţ, cel mare, al ceauşismuzlui de la 1965, urmat de noua presiune de după Tezele din iulie 1971, de speranţele în detensionare de după cutremurul din martie 77, şi iarăşi îngheţul teribil de după fuga lui Pacepa, de după scandalul MTS de la începutul anilor 80... şi tot aşa, - v-aţi gândit, zic, ce-a însemnat pentru fiinţa noastră această blestemată succesiune de permisivitate şi neoclaustrare ? Pescarii ştiu foarte bine că e de ajuns să-i dai un pic de aer peştelui prins în cârlig pentru ca jumătate din forţa lui pulmonară şi de rezistenţă să dispară. Ei bine, perioadele astea de dezgheţ, de aparentă normalizare, în care au fost lăsate sincronizările cu Europa, traducerile marilor autori, chiar de dreapta şi centru-dreapta, cu libertatea călătoriilor în Occident, cu burse, vernisaje, turnee, reviste pline de iniţiative curajoase „cu voie de la stăpânire” erau nişte perioade de aerisire extraordinare. Trezirea, însă, într-un nou îngheţ, devenea un chin dublu, pentru că te găsea deja „viciat” de speranţă, de normalitate, erai deja – şi ireversibil – atins de gustul atât de dulce dureros al libertăţii. Ţin să vă spun că eu, născut în 1953, anul morţii lui Stalin, în ‘64-’65, când Ceauşescu a deschis România Congresului al IX-lea, pe urmele dezgheţului instaurat de Dej în ‘62, habar n-am avut când am intrat în UTC. Am intrat pe fondul lui august 1968, cu intrarea trupelor sovietice în Praga, am mers pe jos, cu colegii de şcoală, de la Belu până în Piaţa Palatului ca să ne oferim lui Ceauşescu, să ne exprimăm dorinţa de a lupta cu arma în mână la Siret sau pe Prut, că auzisem că ruşii vor să intre în România. Eram fericiţi să murim cu arma în mână pentru Ceauşescu. Dar tot pe fondul ăsta, de patriotism nebun, liceal, eu ceream la Europa Liberă - că aveai voie să trimiţi pentru Power-play la disk jokey-ul legendar de atunci Cornel Chiriac - Bad Moon Rising şi Proud Mary, Creedence Clearwater Revival. Erau anii lui Led Zeppelin, Deep Purple, Festivalurile de la Woodstock, Isle of Wight, mişcarea Flower Power noi vedeam la Biblioteca Americană Zabriskje Point pe muzica lui Pink Floyd, eram nebuni după Beatles şi Rolling Stones ş.a.m.d.. Ei da, în contextul ăsta am intrat noi în UTC. Era ceva extraordinar. Habar n-aveam de partid, de jdanovism, de stalinism, de Dobroliubov, Cernişevski, Plehanov, de rivalitatea dintre bolşevici şi menşevici, dintre Stalin şi Troţki, nu ştiam nimic altceva decât amestecul de Blaga, Rimbaud, Dorin Liviu Zaharia şi Festivalul A de la Arhitectură. Deci, bătrânii mei de azi, comuniştii care au luptat la Bumbeşti-Livezeni să facă viaducte peste nu ştiu ce munţi şi să arunce-n aer stâncile pe la Agnita-Botorca, îmi spun cu dreptate: „Ce-ai ştiut şi ce-ai făcut dumneata? Voi dansaţi rock, dansai Chubby Checker în taberele UTC de instructaj, umblaţi după blugi şi geci de piele Harley Davison. Ce comunism aţi trăit voi, mă?”.
În istoriografia noastră avem toată dreptatea să cunoaştem cât mai bine cine şi cum a făcut rezistenţa din munţi, cine au fost Toma Arnăuţoiu şi ai lui, cine au fost Ion Gavrilă Ogoranu, Motrescu ş.a.m.d.. Ştiţi şi dumneavoastră volumele editate de Fundaţia Academia Civică, de la Institutul pentru Studierea Totalitarismului sau cele de la CNSAS. Ştim foarte bine şi trebuie să ne plecăm aşa, ca nişte victime indirecte, în faţa Adrianei Georgescu, a Aniţei Nandriş, a Lenei Constante, a lui Ion Ioanid, Nicolae Steinhardt, Oana Orlea, Petre Pandrea, Aurel State. Ştim foarte bine ce au fost Jilava, Malmaison, Cavnic, Aiud, Gherla, Râmnicu Sărat, Sighet, Periprava, Salcia. Culmea este că la ora actuală ştim mai bine cine au fost Maromet, Nicolski, Dulberger – Dulgheru, Ciolpan, Răduică, Pantiuşa Bodnarenco, Enoiu et co., ştim mult mai multe despre lotul Pătrăşcanu sau înscenarea de la Tămădău, decât ştim – practic - ce a însemnat perfidia pe termen lung a dezgheţului ceauşist. Vreau să vă rog să ne gândim un pic, dincolo de această represiune fizică în faţa căreia ne plecăm smeriţi cu toţii, că noi ăştia care am dansat rock şi am intrat în partid la mişto, îmbibaţi fiind de Holderlin şi Jethro Tull, de Pascal şi Pink Floyd, suntem la fel de bolnavi, dacî nu într-un fel şi mai suferinzi, suntem victime - nu ca Iuliu Maniu, Argetoianu sau Ion Mihalache - dar avem şi noi un făt mort înăuntrul nostru. Nu l-am lepădat încă, nu am dat încă afară acest şobolan mort pe care îl ţinem în noi din laşitate, dintr-o complicitate mai mult sau mai puţin conştientă cu Sistemul compromisului general, din faptul că 99% dintre noi avem o rudă vinovată, un părinte pătat, cu un dosar fie de deţinut politic, fie de activist, fie de complice, fie de securist, fie de persoană de legătură. Sau avem un prieten care într-o bună seară ne-a spus că este securist, că a fost şantajat şi a ajuns delator, că a turnat ani de-a rândul... iar noi am mai turnat o bere, şi am băut şi l-am compătimit ! Undeva, toată această mortăciune se află înăuntrul nostru, astfel încât cred că şi eu am dreptate, ca victimă nenorocită, vinovat nevinovat, să mă compar, pe de o parte, cu victimele inofensive ale dejismului, iar pe de alta cu fiinţele irepresibil agonizante ale ceauşismului.
Mie mi-a plăcut întotdeauna să întorc lucrurile cu încetişorul pe toate feţele, să văd şi faţa luminoasă şi ceafa-ntunecată, cu atât mai mult atunci când este vorba de culpabilitatea difuză şi de necesitatea unui verdict. Mă refer în speţă la deosebirile dinte colaborarea profesională cu Securitatea, făcută pe bază de şantaj mai mult sau mai puţin evitabil, - şi delaţiunea benevolă şi sistematică, având conotaţii şi urmări evidente de poliţie politică. Am să vă prezint succint câteva cazuri concrete de cunoscuţi ai mei care au considerat de cuviinţă să se „autodemaşte” într-un context sau altul şi în faţa cărora am rămas pentru totdeauna captiv acelui teribil îndemn christic „nu judeca”, „ajunge zilei răutatea ei” („ne jugez pas”, „chaque jour suffit sa peine”, în limbajul lui Pascal).
“Eu lucrez cu Secu de când am ieşit din facultate. Ce voiai să fac?” mi-a mărturisit la un pahar, prin anii 80, o prietenă, anglistă de performanţă, om betonat profesionalmente, dar cariat de arivism, bovarism şi bolnavă de dorul călătoriilor în Occident. Ca ea au fost mii, sunt absolut sigur. « Adică, cum ? » zic eu. «Păi, ce voiai să fac? M-au chemat băieţii şi mi-au spus : Tovarăşa cutare - asta era prin anii buni ‘70-‘72, când încă nu înnebunise Ceauşescu de tot, încă nu intrasem în raderea cea mare - e destindere, ai avut bursă, ai fost plecată în Anglia, Italia, Spania, nu colaborezi cu noi ? Eşti prea bună ca să nu colaborezi cu noi. Nu colaborezi, nu mai ieşi din ţară. Ştii engleză la perfecţie, o predai la şcoala noastră de la Băneasa, ai leafă de trei ori mai mare decât un profesor obnişnuit, te realizezi profesional, vei avea acces la shop-urile noastre, îi faci pe securişti mai deştepţi ca să nu mai fie atât de inculţi, cum tot spuneţi voi, şi te trimitem şi în Anglia din când în când. Nu-ţi cerem să torni, să verşi în închisoare pe nimeni, matale predai engleză la noi, vii şi la Minister ca să traduci texte » ...şi fata evident a spus : da. Fireşte că eu am rămas melancolic, la care ea : « În fond şi la urma urmei, ţie cine ţi-ar conveni să-ţi ia interogatoriul ? eu, sau un ciocănar de la IMGB ?”. Ei, aici m-a încuiat, dar - nu ştiu nici azi prea bine de ce - am răspuns instinctiv şi brutal :”ciocănarul ăla aproape analfabet ! Fiindcă ăla-mi dă o palmă şi mă termină, pe când un intelectual superstilat ca tine mă poate surfila, manevra, mă întoarce şi mă mă frăgezeşte de nu mai ştiu de mine!” «Dar ce e rău, dacă eu nu-ţi fac nici un rău fizic şi vreau doar să te ajut ? „ « Nu, i-am spus, prefer să mor la Sighet – asta-i spuneam, repet, prin anii ’80, când nu ştiam decât vag ce a fost pe aici – decât să mă anesteziaţi voi la modul ştiinţific”. Cam asta-i, în esenţă, pentru mine relaţia dintre represiunea dejistă şi „prevenţia” ceauşistă.
Primul caz de victime inocente ale ceauşismului este însăşi generaţia ‘60, reprezentată aici chiar de doamna Blandiana şi de domnul Rusan. Generaţia ’60 a fost cea mai răsfăţată de istorie. Au avut talente enorme, dar au fost şi răsfăţaţi de partid. A fost prima dată după 1848, când în România au coincis aceste două valuri : de o parte a venit acest talent nebun, care urma deschiderii de partid din ‘64, toată generaţia lui Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Hagiu, Pituţ, Matei Călinescu, Nemoianu, Nicolae Manolescu, Breban, Eugen Simion, Ilie Constantin, Gabriela Melinescu... generaţia burselor de la Yowa, atunci când Ioan Alexandru îl vizita pe Heidegger în Pădurea Neagră şi-i dedica imne lui Iustinian Chira, când se traducea Noul Roman francez şi Păunescu făcea interviuri cu Mircea Eliade, când Ion Pop pleca lector la Paris, Mircea Zaciu în Germania etc. etc.. După tezele din iulie 1971, an de an, mulţi dintre oamenii aceştia care luaseră aer occidental fie s-au exilat, fie s-au alienat, au devenit depresivi, bovarici, nevrotici, au intrat sub capac, asta dacă nu au acceptat colaborarea într-o formă soft sau hard cu Aparatul. Exact cum studenţii din ‘56-‘58, oameni cinstiţi, patrioţi şi rebeli, oamenii de certă ţinută morală, au semnat, totuşi, siliţi sau entuziaşti, angajamentul de colaborare cu Securitatea. I-au luat de pe stradă, erau studenţi, tineri, dansau conga, se îmbrăcau malagambist, îl ascultau pe Jonny Răducanu la ARLUS cântând In the mood. Au fost luaţi de pe stradă şi din căminele studenţeşti, au fost bătuţi, şantajaţi cu părinţii sau ameninţaţi cu exmatricularea pe viaţă, astfel încât cei mai mulţi au semnat în 58, după Revoluţia de la Budapesta, pactul de colaborare cu Securitatea. Ştiţi scena cu Marcel Petrişor şi Virgil Tănase ? E povestită de Virgil Tănase, un personaj aburos, ca să nu spun mai mult, în cartea lui Ma Roumanie. În 58 era cel mai bun prieten la căminul studenţesc cu Marcel Petrişor. Sunt lucraţi amândoi la Securitate , semnează amândoi, şi se toarnă. După un timp, Petrişor se îmbată la cămin şi spune plângând : « Bă Virgile, tu ştii că eu de şapte luni te torn, mă ?” La care Tănase îi spune : « Bă Marcele, şi eu te torn, tot de şapte luni de zile. » Şi astfel oamenii aceştia aveau să trăiască zeci de ani cu mortul în ei. Şi uite-aşa se face că mă văd nevoit să-l consider victimă inclusiv pe unul ca Virgil Tănase !
Alt caz stânjenitor de prieteni foarte buni : Mircea Iorgulescu, de la „România Literară”, cu Bujor Nedelcovici, prozator. Nedelcovici îşi tipăreşte memoriile, inclusiv dosarul de la CNSAS. Omul care i-a fost prietenul cel mai bun şi care l-a turnat 30 de ani a fost Mircea Iorgulescu. Eu cred că şi Iorgulescu şi Nedelcovici sunt victime nu neapărat în mod egal, dar oarecum echivalent, dacă pot să spun aşa, şi că de incriminat sunt de incriminat strategii ororii şi ofiţerii recrutori care au creat situaţia asta. Cu alte cuvinte, nu e drept să ştim mai mult de Iorgulescu, de Petrişor şi de Virgil Tănase, decât de Enoiu, Dulgheru, de Nicolschi.
Alt context. În 1974 a apărut „stagiul obligatoriu de trei ani în producţie”. Ştiţi ce înseamnă să trăieşti şi să înveţi cale de patru ani cu gândul că vei ajunge, conform talentului şi voinţei tale, ziarist, om de radio sau televiziune, referent la teatru sau în sistemul diplomatic etc. (mă refer la noi, filologii) pentru a te trezi peste noapte că eşti obligat vreme de cel puţin trei ani să faci apostolat în creierii munţilor ori afundurile Deltei ? Ştiţi câţi colegi – excelent pregătiţi – s-au ratat cu această ocazie, s-au alcoolizat, au devenit activişti sau securişti doar ca să nu plece la ţară ? Da, nu au murit la Sighet şi nu i-a pus alde Ţurcanu să mănânce fecalele colegului de celulă, însă au trăit o viaţă ca nişte morţi vii, fiindcă ratarea este o agonie infinit mai dureroasă ca moartea.
În 1977 Ceauşescu a desfiinţat cenzura. A apărut autocenzura, o formă şi mai bestială. Era de preferat cenzura, pentru că acolo erau „tovarăşii de bază” cu indexul de oprelişti, care spuneau limpede „nu e voie sex, Dumnezeu, Basarabia, frică, foame, Occident, moarte, sinucidere ş.a.m.d.”. Înfiinţând autocenzura, Ceauşescu şi Dumitru Popescu-Dumnezeu au făcut o chestie diabolică: ne-a făcut pe noi propăriii noştri cenzori. Oamenii care citeau manuscrisele şi erau obligaţi să găsească şopârlele aveau să se numească de atunci Marin Preda, Mircea Ciobanu, George Bălăiţă, Florin Mugur, Magdalena Bedrosian, Sorin Mărculescu. Partidul miza nu doar pe inteligenţa şi creativitatea lor , dar mai ales pe perspicacitatea – cum să-i spun – simpatetică a lectorului cu autorul, pe paradoxala lor complicitate cu sistemul, fiindcă – autori la rându-le – ei ştiau să detecteze la fix elementul subversiv, aluziv, pentru a negocia apoi, în deplină cunoştinţă de cauză, cosmetizarea partinică a textului. Am văzut o scenă care părea de un ridicol nebun, în ‘88, dar care te lăsa mască de durere. La Cartea Românească, cenzorul cu autorul, poet cu poet, două talente din două generaţii diferite şi, în fapt, doi buni prieteni ajunşi să joace comedia deriziunii crâncene : Alexandru Muşina şi Sorin Mărculescu, scenă mută timp de 10 minute, în ‘88, repet, an de ceauşism etanş. Aplecaţi amândoi pe manuscris, arătându-şi pe muteşte pasajul incriminat şi, deci, dispensabil, negociind încruntaţi sau surâzători sintagmă cu sintagmă, fiecare ştiind perfect ce a fost şi ce este în mintea celuilalt. Atât cenzorul, cât şi cenzuratul, în micul lor menuet inofensiv, erau două victime.
Alt caz, un coleg de la intreprinderea de comerţ exterior unde am fost repartizat referent de specialitate în 1976. Om cu un ADN de comersant şi diplomat perfect, jumătate armean, jumătate evreu. Când aude că va fi trimis în Mozambic ataşat comercial, învaţă portugheza, să fie cât mai performant. Cum aude tovarăşul colonel Căciulă că ăsta învaţă portugheza, de vreme ce pleacă într-o ţară lusofonă: „Aaaa, e dubios, înseamnă că vrea să rămână acolo.” Şi nu l-au mai trimis. Omul a căzut în depresie, s-a alcoolizat, de nu v a fi semnat şi vreun angajament dubios. Ca el au fost –iarăşi – mii, pentru că, după 1980 şi ceva, sistemul i-a obligat pe majoritatea lucrătorilor din comerţul exterior să colaboreze într-o formă sau alta cu Securitatea.
Petrică V., octogenarul fermecător în casa căruia am petrecut nenumărate seri plăcute de-a lungul deceniului nouă, rudă cu Sergiu Al.-George, prieten cu Alexandru Paleologu, Arşavir Acterian, doctorul Ghe. Jovin şi Sebi Munteanu, fost tânăr liberal, plănuind să fugă-n munţi după 1945, om cu ani grei de Aiud, Cavnic, Jilava, Periprava şi căruia am ajuns să-i prefaţez debutul postum (Arme fără vină, la Paideia, 2004) cu toate că aflasem demult că a fost informator al Securităţii decenii de-a rândul. Ca mulţi, foarte mulţi dintre foştii deţinuţi politici, primea lunar vizitele „Organului” – în cazul său, un colonel Stanciu – care-l întreba, când mieros, când viguros, de unul, de alţii, informarea fiind, evident, în cerc, ca la manej, adică fiecare era întrebat de fiecare. Cine poate să spună de nu cumva această din urmă formă de colaborare a fost adevăratul chin al acestui om, de-o viaţă întreagă, şi nu norma inumană de la Canal, unde, vorba lui, „munceam cu plăcere, că era în aer liber, nici nu ştii ca însemna asta după bezna din minele deplumb...”. Încai Aurel Cioran, fratele lui Emil, îmi povestea mândru cum, după ani şi ani de dialoguri lunare cu securistul „lui” pe Coasta Boacii, ajunsese – spera el – să-l tragă pe gradat către propriile-i idealuri de tinereţe legionară.
Alt caz: 1968, medic performant, luat din anul III-IV de facultate, în anii de deschidere ai lui Ceauşescu, trimis la Paris să facă medicină. A fost încântat. I s-a propus să rămână la Salpetriere, dar se întoarce din patriotism. Le zice ăstora: „Mi-au propus francezii să rămân acolo, dar eu n-am vrut”. N-a mai plecat niciodată. Era prea deştept, prea bun ca să fie trimis. S-a ratat. Este o armată întreagă de rataţi de acest gen, cei din ‘68, mulţi dintre cei care au trăit dezgheţul acela au devenit nişte looseri pentru că n-au acceptat să devină nici securişti, nici activişti ca să plece, şi nici meserie performantă nu-i mai lăsau băieţii să facă. Sigur cu, după 1989, avea să-şi sfătuiască studenţii cei mai buni să plece din România, spre a scăpa de spectrul ratării.
Alt caz, mult mai contorsionat, ca să vedeţi perversiunile sistemului, dincolo de camerele propriu-zise de tortură. Bătrânul ilegalist, prieten cu Florian Dănălache, cel care l-a salvat pe bunică-miu de la închisoare.(Vânător şi pescar pasionat, bunică-miu făcea ce făcea şi nu trecea sărbătoare fără să nu-i ducă vreun fazan împăiat, un iepure, o ştiucă). Îl întâlnesc prin anii ‘70 pe tovarăşul D., semăna leit cu Ghiţă-Dej, era desfigurat, se clătina pe picioare. Îl întreb ce s-a întâmplat şi-mi zice: „M-a sunat fiică-mea, Svetlana, angajată la Securitate acum, că este cu trei negri care-i fac felul în hotelul nu-ştiu-care”. Asta îi era misiunea. Trebuia să treacă prin pat cu cei trei negri ca să afle nu-ştiu-ce secrete care-i trebuiau, vezi Doamne, lui Ceauşescu. Un tată, comunist cinstit, ilegalist, plecat de la coada vacii, făcut de partid om şi care fireşte că a băgat-o pe fiică-sa în Securitate la modul cel mai natural, ca să slujească ţara şi partidul. Ei bine, acelaşi tată căruia fiica îi spune: „Tată, ce să-ţi fac, astăzi a trebuit să mă culc cu trei arabi, ca aşa ai vrut dumneata, să mă bagi în Aparat”. Două victime, două suferinţe : cine-i vinovatul ?
Alt prieten, lusitanist foarte bun, este chemat în anii ’80 să plece într-o ţară lusofonă unde erau aparate de zbor cu mecanici români şi piese de schimb ruseşti. I s-a spus: „dumneata n-ai decât să traduci din portugheză în română chestiile astea, specificaţii de piese de schimb. Ia şi semnează angajamentul : dat fiind că vei lucra într-o unitate militară, de azi înainte lucrezi pentru Securitatea română”. Omul nu acceptă, dar băieţii ştiau că este claustrofob şi l-au lăsat în lift la Securitate un sfert de ceas. Atât i-a fost de ajuns, a început să răcnească şi l-au luat sus şi bineînţeles că a semnat tot. Apoi s-a ratat. S-a ales praful de toate marile lui planuri de-a traduce Fernando Pessoa ş.a.m.d.
Mai departe. Un colonel de contrainformaţii, cu care am împărţit anul trecut rezerva la spital. „Dumneavoastră ştiţi ce am suferit noi?” zice dumnealui, spre marea mea holbare., „Păi da. Domnule, nu zic nu. Am avut toată viaţa ce am vrut: femei, viaţă bună, bani, am trăit ca în sânul lui Dumnezeu. Dar dumneata îţi închipui că eu am fost format ca spion în anii ‘64-‘68. Domnule, eu am furat planurile pentru fabrici şi combinate chimice şi i ler-am dat lui Ceauşescu pe tavă. Noi am făcut spionaj mare în ţara asta. Şi am ajuns, în anii ’80, să strângem bani ca să-i luăm lu’ Ceauşasca bijuterii şi haine de blană?!? Păi, asta am ajuns noi să facem, domnu’ Dan? Noi am fost spioni de rasă, domne.”
Rabinul Moses Rosen, care în memoriile lui recunoaşte că au venit doi rabini de sector să-l întrebe: „Ce facem, că au venit să ne facă informatori ai Securităţii?” „I-am sfătuit să accepte. Că noi avem nevoie de linişte ca să ducem evreitatea mai departe”. Din raţiuni de „pace” cu partidul şi aparatul represiv au colaborat şi alte vârfuri din ierarhia tuturor cultelor religioase. Tot aşa, unii au colaborat ca să-şi protejeze homosexualitatea, alţii armenitatea, unii maghiaritatea şi alţii Transilvania. Sau pur şi simplu exercitarea la nivel performant a profesiei, cum spunea – cinic, dar cu temei – sociologul Alin Teodorescu, omul care, în anii 80, avea vreo 20 de invitaţii la congrese internaţionale, fără a le putea onora vreodată. De vreme ce Mecanismul viza cu precădere vârfurile iradiante din toate domeniile, nu aveai, spunea el, decât soluţia colaborării versus aneantizarea. Afirmaţie de nejudecat altfel decât de la caz la caz. Oricum, pentru ce vreau să demonstrez aici – şi anume cum ne-a intrat în chiar codul genetic ideea de fatalitate a fricii, supunerii şi colaborării cu forţa ocult-represivă – inexistenţa celei de-a treia soluţii rămâne un subiect parcă anume livrat aporiei.
Talentatul prozator optzecist, ghid ocazional ONT prin ‘68-‘70, pierde 100 de dolari, mai face amor cu o franţuzoaică... Nici o şansă, lua doi ani de puşcărie numaidecât. L-au chemat şi i-au spus: „Eşti prost să te dai legat ? Ia şi semnează aici”. Iar omul ăsta n-a făcut rău niciodată, ne-a apărat pe toţi, dând declaraţii despre unul şi altul, cum că, noi, optzeciştii, suntem inconştienţi, oleacă subversivi, dar inofensivi. Puţin insurgenţi altminteri băieţi buni”. Ei, cum a trăit omul acesta o viaţă întreagă cu leşul coolaborării în stomac - nici nu vreau să mă gândesc.
Spunea bine Petre Ţuţea: comunismul lipeşte pe spinarea fiecărui om o blană de iepure. Comunismul pune în lumină tot ce este mai rău în om. El ”întoarce brazda”, cum se spunea în literatura propagandistică a vremii. Ce se întâmplă când se răstoarnă brazda ? Ies afară toate duhurile rele, toate duhorile şi dihăniile, viermii, râmele, şobolănimea şi seminţele buruienilor. Comunismul, dincolo că scoate tot ce e mai rău în noi, ne-a ucis nouă iniţiativa, ne-a deprins cu suspiciunea permanentă şi cu disoluţia. Să ne suspectăm, distrugându-ne reciproc şi destrămându-ne orice încercare de recuperare a ţesutului social. Să suspectăm tot ce se încheagă, să nu ne solidarizăm niciodată. Ne-a îmbolnăvit de diabet naţional. Apoi ne-a învăţat, în numele celui mai păgubos egalitarism, să avem dispreţ faţă de individualism, faţă de spiritul de economie, de acea chiverniseală care, după Max Weber, a construit civilizaţia catolicismului şi protestantismului Dispreţul faţă de avere, ca şi dispreţul faţă de rădăcini, de temelie, de tradiţie şi blazon determină dispreţul faţă de noi înşine.
Comunistul cinstit trebuie, zice fatala-i învăţătură, să duhnească a sudoare, el munceşte, el nu-şi dă cu parfum şi after shave, că asta-i obişnuinţă de „poponari din Occident”. El trebuie să fie neras, dur, nepieptănat, să-i miroasă picioarele, să aibă bătături în palme – o malformare foarte interesantă. El trebuie să fie omul-coadă, luptătorul orb în masă, Calibanul, necioplitul, urând visceral elita („luaţi-i cărţile !”) şi adorând improvizaţia, lucrul destrămat, dezaxarea, decerebrarea. Lucrul bine făcut, rânduiala, gândirea pe termen lung, râbdarea constructivă, cultul tradiţiei locului, gustul aristocratic al lui savoir vivre ş.a.m.d. – toate astea îl turbează.
Malformaţie genetică, aşadar. De la cel mai elementar nivel, cel tactil, instinctual, de la faptul că mulţi dintre cei de vârsta mea încă şi acum, după 16 ani de libertate şi viaţă normală, aproape că alergăm sub duş de frică să nu se oprească apa caldă, încă economisim beţele de chibrit, încă „legumim” hârtia igienică, încă recuperăm borcanele şi sticlele goale şi nu aruncăm, Doamne fereşte, vreo pungă de plastic, - de la acest nivel şi până la incapacitatea de-a ne aduna câţiva în jurul unei iniţiative lucrative, în ideea că numai Securitatea deţine ideile rentabile, reţelele profitabile, fondurile necesare, spiritul de corp şi capacitatea de organizare, totul este alterat în fiinţa noastră, cea care nu cunoaşte autorespectul şi nu deţine nimic din cultura privilegiului şi filosofia puterii.. Inclusiv dispreţul faţă de Instituţie, paralel cu personalizarea oricărei forme de închegare socială, administrativă, politică, legislativă etc.
Comunismul ne-a învăţat cu „fericirea” de-a sta patru ceasuri cu tălpile-n zăpadă la coadă la lapte. Mulţi dintre noi, adică dintre părinţii voştri, nici nu concep normalitatea altfel decât cu suferinţă, cu umilinţe în faţa ghişeului, cu corupţie, furat din bunul public, cu conştiinţa că numai fărădelegea face legea, totul conducând în final la nimicnicie.
E banal ce vă spun, dar banalităţile astea trebuie repetate şi repetate, fiindcă tocmai evidenţa lor patetică şi strident colorată riscă să le facă invizibile. Comunismul nu este numai celula, cravaşa, lanţul, ci şi apartamentul de bloc, cu caloriferul rece-n miez de iarnă, cu gazele abia pâlpâinde, cu tavanul jos şi geamurile aburite de condens, cu urletele vecinilor, igrasie pe pereţi, liftul în eternă reparaţie şi lumina stinsă cinci ore pe zi, cu stocul de pungi de făină şi mălai în locul cărţilor din bibliotecă ş.a.m.d.
Am să închei, cum vă spuneam la început, cu un (alt) citat, câteva rânduri din cartea pe care, eu unul, o consider esenţială pentru forţa reflexivă a României postceauşiste : „Omul recent”, de Horia Roman Patapievici: „Lumea comunistă a confecţionat un cu totul alt tip de om, pe care maliţioşii îl numesc fie om nou, fie homo sovieticus : este omul care, spre deosebire de omul liberal, nu respectă contractele, ia decizii arbitrare, nu calculează nimic, nu iubeşte bogăţia, se dă în vânt după faţada socială, doreşte ca el să aibă totul, dispreţuieşte libertatea celorlalţi, e insensibil, incapabil să-şi ajute dezinteresat semenii, urăşte munca, face numai treabă de mântuială, respectă doar forţa, e intolerant, superstiţios şi slugarnic, devine curajos doar în turmă, e incapabil să se supună constrângerilor legale, încalcă orice regulă (singura lui regulă este cew îi vine la socoteală), nu respectă nici un contract etc. Se poate face liberalism cu un astfel de om?”
Şi Patapievici continuă: „Viitorul e sumbru. El aparţine omului instinctual, egoist cu ferocitate, îndrăgostit de sine, lipsit de scrupule, ahtiat de putere, superstiţios şi laş, servil şi avid. Comunismul a făcut doar începutul, a cântat uvertura. Adevăratul loc de naştere al ororilor care vor veni este o combinaţie între China colectivistă şi America ideologiilor extremiste care sunt cuprinse în agenda corectitudinii politice. Veritabilul om nou, omul recent, dintr-o astfel de combinaţie ne va veni.”
Ca să ştii, să rezişti, ca să nu devii om recent, fără rădăcini, trebuie să înţelegi şi morţile din Sighet şi morţile noastre vii, de dincolo de Sighet. Vă mulţumesc.

vineri, 2 noiembrie 2007

o poezie care mi-a placut
Miniantologie lirică

Femeia poet

Femeia poet plânge mereu
scrie poem după poem
versurile ei sunt scrijelite direct pe trup sau pe organe
îşi scrie poemele pe copii înainte de a-i naşte
pe bărbat înainte de a-l alege
pe copaci pe străzi pe casa ei
îşi coase poezia pe haine şi-o presară în mâncare
şi adoarme cu ea când e singură.
Se strigă pe sine
ca o rimă
anonimă dintr-un dicţionar de buzunar
are pe cerul gurii o guma de mestecat cuvinte
cu gust…
Femeia poet respiră cuvinte şi plânge cu
lacrimi de litere
se lasă fecundată de poem…
femeia poet
se numeşte Poezie


Autor: Iulia Pană
Editura: Liternet