romania mea, a ta ... de fapt a cui...

am postat asta in trecut pe forum, dar cred ca e bine sa copiez aici
e o idee sau mai bine zis sunt cateva idei care mi se tot invart prin minte de cate ori ma gandesc la romani si la romania de azi
poate il agreati sau nu pe omul care aduce cartea.... uneori dadeam nas in nas cu el printre rafturile de la libraria eminescu... ( cea care era emblema, simbolul rezistentei intelectuale din bucuresti in anii 80, cand se statea la cozi interminabile , pe trotuar , ca sa apuci un exemplar din camus sau din zola... unii cred ca mai stiu despre ce vorbesc... si cea care acum abia mai respira sufocata de soldurile de la kenvelo).... ma opream in spatele lui si spionam sa vad ce a ales, ce rasfoieste....
am gasit un dialog intre el si rusan ( sotul anei blandiana ).... vi-l redau mai jos... exprima un adevar crancen, in opinia mea... apoi mai vorbim despre europa si vasalizare

Şcoala de Vară de la Sighet (14 august 2006)

Comunismul ca moştenire genetică

Dan C Mihăilescu

Romulus Rusan: Sunt emoţionat să vi-l prezint pe ilustrul nostru vorbitor, Dan C. Mihăilescu, „omul care aduce cartea” şi este o onoare ca dânsul să deschidă şcoala noastră de vară. Este cronicarul cel mai competent al momentului şi cel mai fixat pe cartea fiecărei zile. Mă jenez să-l laud prea tare. Este criticul literar care trece de condiţia lui spre o anumită filozofie a criticii literare, departe de toate criteriile generaţioniste sau de polemicile între „oierii” şi „boierii minţii”.
Dan C. Mihăilescu: Vă mulţumesc şi bine v-am găsit. Cred că fiecare dintre noi are o uşoară mişcare de smerenie, sau măcar de jenă, în faţa locului în care ne aflăm, Muzeul Memorial de la Sighet. Noi n-am suferit nici măcar pe sfert din cât au suferit cei de aici. Vom muri oricum altfel – sper - decât au murit oamenii de aici. Noi umblăm pe coridoarele Memorialului, cum ar fi zis Ţuţea, „ca o dihanie într-un magazin de porţelanuri”, chiar dacă sunt porţelanuri legate cu fiare la mâini. Te simţi umil, un pic inutil pentru că tu practic calci pe treptele pe care, cum spunea doamna Blandiana, deţinuţii auzeau atunci capul lui Maniu cum era târât pe scări, treaptă cu treaptă. Este însă o umilire bună, până la urmă, să ai şansa să calci cu tălpile pe locurile de care s-a izbit Iuliu Maniu. Asta te face cât se poate de profund răspunzător şi vinovat, fie şi indirect, faţă de ce eşti sau nu eşti încă, faţă de istoria pe care o porţi în sânge. Pe de altă parte, am fost lovit astăzi de imaginea unui om care a fost nu o dată taxat drept canalie, poate cea mai genială canalie pe care a avut-o politica noastră, un cinic extraordinar, Constantin Argetoianu, un om îndeobşte tratat de cameleon, un om imoral, epicureu caustic, ins mercantil etc. A fost într-adevăr un om care a ştiut să se îmbrace în toate viciile pe care le are România. Este un memorialist politic extraordinar, chiar dacă el, ca om, a fost, cum spunea Eminescu de Caragiale, o „arhicanalie”. Dar uite că tocmai canaliile de-un astfel de calibru dau până la urmă o imagine esenţială despre umanitate, ca şi despre noi, o imagine cam neplăcută, dar în orice caz reală. Or noi, măcar aici la Sighet, asta căutăm : realul, căutăm adevărul. Văzând fotografia lui Argetoianu într-una dintre sălile de alături, puteţi să o comparaţi cu imaginea lui din manualele de istorie, cea ultra-histrionică, de dandy, boier, epicureu, un frecventator de plăceri extraordinar, rotund şi roşu la faţă, plin, transpirat, om de fripturi, vin negru, caviar şi şampanie, un tip carnal din toate punctele de vedere, şi-l veţi vedea aici fotografiat ca muribund, descărnat, golit, smochinit, ofilit, uscat şi, dintr-odată, îţi dai seama că şi canaliile au avut suferinţa şi moartea lor aici. O moarte atroce şi nobilă totodată, o moarte care le absolvă de mare parte din vină. Sigur, suferinţa şi extincţia nu iartă pe nimeni, dar atunci când acestea sunt induse deliberat până şi cea mai josnică fiinţă capătă cel puţin o unduire de aripă îngerească.
Ei bine, despre astfel de micuţe „canalii” vinovate şi nevinovate în compromisul lor existenţial am să vorbesc astăzi aici. Vreau să mă fac pentru o clipă avocatul lor, să vă arăt cum comunismul a devenit mult mai înfiorător, în anumite aspecte ale sale, cele perverse, decât nazismul chiar. Nazismul, sigur, a fost o fabrică de exterminare pe bandă. Pe anumite porţiuni şi Stalin a ştiut şi a vrut programatic să extermine ca şi Hitler, cu deosebirea că nazismul a durat 12 ani şi a desfigurat o jumătate de Europă, în timp ce marxismul a desfigurat timp de 70-80 de ani trei sferturi din planetă. Dar, mă rog, nu teorie am venit să fac aici – vă invit pentru asta să citiţi cărţile lui Ernst Nolte, Stephane Courtois ş.a.m.d. – ci să vă povestesc despre „mica teroare” – cum i-a zis Radu Portocală - acea manieră în care comunismul s-a insinuat înăuntrul nostru, în sufletele, sângele şi oasele noastre, până în ADN. Chiar şi în al vostru, cei născuţi după 1989, dacă nu veţi şti să vă lepădaţi la timp sau să vă conştientizaţi la timp toate aceste micuţe monstruozităţi, micuţe dihănii, toată această armată de insecte care s-au disipat în fiinţa noastră.
Am să încep prin a vă da un citat. Am să-mi pun vorbirea de astăzi între două paranteze: de o parte un citat din Mircea Eliade şi de cealaltă parte, la sfârşit, un citat din Horia Roman Patapievici.
Cred că revelaţia editorială acestui an este „Jurnalui portughez” al lui Eliade, pe care vi-l recomand. (Până şi aici sunt „omul care aduce cartea”, nu pot să mă dezic). În acest „Jurnal portughez”, inedit în România până acum două luni, la data de 15 ianuarie 1943 – deci eram cu un an înainte de 1944, cu doi ani înainte de mai ’45 şi deci cu doar 5-6 ani înainte de Sighet, Aiud, Gherla, Canal etc.-, Eliade nota aşa: „Mă gândesc uneori, meditând liniştit, la noua lume slavo-comunistă pe care ar organiza-o Stalin. România devenită soviet îşi va pierde burghezia şi intelighenţia, dar masa, în cazul când nu va fi deportată, va câştiga o educaţie mai bună, o sanitaţie corectă. Iar după cinci sute de ani ruşii se vor retrage. Cum va arăta la faţă, atunci, neamul meu?” Asta era deci în ianuarie 1943, iar în iunie acelaşi an: „România şi chiar neamul românesc (în elementele lui de continuitate istorică şi culturală) trec prin cea mai mare criză din existenţa lor. Suntem vecini cu un imperiu de vreo şase ori mai mare decât întreaga Europă, cu 200 de milioane de locuitori şi care în anul 2000 vor ajunge circa 400-500 de milioane, cu un spaţiu economic şi geopolitic formidabil, cu o mistică socială, ecumenică şi populară, mai ales la sfârşitul războiului: foamete sărăcie, ruini, revolte, deznădejde). În faţa acestui colos în marş victorios, o Românie bolnavă, optimistă şi credulă. (...) Nimeni nu vede faptul simplu, că dacă ruşii nu pot fi bătuţi, căderea Germaniei va aduce după sine ocuparea României de către sovietici, cu tot ceea ce urmează: executarea celor 100 000 de oameni, care în pofida păcatelor lor alcătuiesc astăzi fenomenul românesc”.
O sută de mii de oameni estima Eliade că era de ajuns de decapitat, şi la propriu, şi la figurat, ca să dispară România. Odată ajuns aici, nu pot să nu-l evoc pe Cioran, care mi-a spus (şi mie) în toamna lui 90: „Dragă, România nu mai există, poporul român nu mai e. Noi suntem o populaţie. Dumneata trebuie să pricepi că acel milion de morţi de la primul război mondial, sutele de mii de morţi de la cel de-al doilea război, elita decapitată la Canal, tot ceea ce a fost coeficient de maximă inteligenţă în România a fost decupat, a fost tăiat, a fost ars, călcat în picioare sau malformat, sau exilat, oricum nimicit.” Şi a încheiat exasperat : „Cu cine vrei să refaci dumneata România?”
Ei bine, când a apărut generaţia lui Patapievici, în ‘90, generaţia lui Bădiliţă, generaţia lui Teodor Baconski, am revăzut cu toţii cum se poate reface, dintr-o dată, peste noapte, tot acest arc voltaic, toată acea legătură prin care noi ne imaginam că ADN-ul românesc, adevărata zestre de românism intelectual, a dispărut. Ei bine, s-a refăcut cu iuţeala trezirii dintr-un coşmar. Sigur, nu identic, nu cu forţa şi amploarea interbelicului, dar, în orice caz, ţesutul începuse să se refacă. Şi trebuie să vă împovărez cu această vorbă : vreţi, nu vreţi, odată ce vă aflaţi aici, v-aţi ales singuri sau aţi fost selectaţi de destin sau de istorie pentru a vă lua în spinare marea povară a Ideii naţionale, aşa cum ne-am luat-o şi noi, în felul nostru, în ‘65 – ’75.
Am acceptat să vin aici, chiar dacă mă simt vinovat că n-am suferit nici a mia parte din cât au suferit cei care au trecut pe aici, dintr-un motiv anume : mă simt răspunzător faţă de cei care, după 1989, oameni de 80, 70, 50 şi chiar 30 de ani mi-au făcut mărturisiri în ceea ce priveşte vinovăţia lor faţă de comunism, de modul în care au colaborat cu ceauşismul. Dintr-o dată mi-am dat seama că noi facem în istoriografia noastră o nedreptate, până la un punct normală. După 1989 am încercat toţi să arătăm ceea ce a însemnat, după cum spunea Eliade, politica de exterminare a elitelor româneşti dictată de Moscova în concubinaj cu stângismul european, cu Parisul, cu toţi spionii britanici care au binevoit să lucreze nu pentru her majesty, ci pentru Stalin, pentru Internaţionala nemuritoare. Rusia a vrut să ne decapiteze, exact cum au vrut de secole şi turcii, şi ungurii. Ei bine, această perioadă a dejismului, în care Securitatea şi armata au fost strictamente şi deliberat represive, riscă - pe bună dreptate şi până la un punct - să minimalizeze sau să malformeze cealaltă faţă a perfidiei, care este perioada ceauşistă, perioada „umanismului socialist”. O perioadă mult mai perfidă pentru că, insidioasă, a dat de o parte represiunea şi a pus în locul ei prevenirea. Aparatul represiv, Securitatea, n-a mai fost deliberat fizic-exterminator. N-au mai arestat, n-au mai bătut, n-au mai tăiat mâini, urechi, nasuri, n-au mai violat fete şi femei pe masa anchetatorului, nu i-au mai pus pe deţinuţi, ca la Piteşti, să-şi bea reciproc urina, să...şi să... şi să... Tot acest regim de teroare făţişă dispare pentru a face loc teroarei ascunse, fricii generalizate. Apare comunismul cu faţă umană. Apare Securitatea de omenie, cum spun mulţi dintre ei, chiar şi acum. Am fost întrebat de atâtea ori după 1989: Ce tot ai dumneata, domnule, cu comunismul ? Te-a bătut pe dumneata cineva? Nu. Dumneata te-ai născut în ‘53, anul în care moare Stalin. Este ştiut că după ’53, până la revolta budapestană, la noi apare primul dezgheţ. Moare Stalin, dispar o parte din articulaţiile aparatului represiv. În ‘55 – ‘56 domnul Mihai Şora, preyent azi aici, a făcut un lucru extraordinar, a început BPT-ul. Tot atunci apar „Groapa” lui Barbu, Marin Preda cu volumul I din „Moromeţii”, „Străinul” lui Titus Popovici... V-aţi gândit vreodată ce a însemnat pentru oamenii aceia care au trăit dezgheţul anilor 50, apoi noua menghină de la 1958, celălalt dezgheţ, cel mare, al ceauşismuzlui de la 1965, urmat de noua presiune de după Tezele din iulie 1971, de speranţele în detensionare de după cutremurul din martie 77, şi iarăşi îngheţul teribil de după fuga lui Pacepa, de după scandalul MTS de la începutul anilor 80... şi tot aşa, - v-aţi gândit, zic, ce-a însemnat pentru fiinţa noastră această blestemată succesiune de permisivitate şi neoclaustrare ? Pescarii ştiu foarte bine că e de ajuns să-i dai un pic de aer peştelui prins în cârlig pentru ca jumătate din forţa lui pulmonară şi de rezistenţă să dispară. Ei bine, perioadele astea de dezgheţ, de aparentă normalizare, în care au fost lăsate sincronizările cu Europa, traducerile marilor autori, chiar de dreapta şi centru-dreapta, cu libertatea călătoriilor în Occident, cu burse, vernisaje, turnee, reviste pline de iniţiative curajoase „cu voie de la stăpânire” erau nişte perioade de aerisire extraordinare. Trezirea, însă, într-un nou îngheţ, devenea un chin dublu, pentru că te găsea deja „viciat” de speranţă, de normalitate, erai deja – şi ireversibil – atins de gustul atât de dulce dureros al libertăţii. Ţin să vă spun că eu, născut în 1953, anul morţii lui Stalin, în ‘64-’65, când Ceauşescu a deschis România Congresului al IX-lea, pe urmele dezgheţului instaurat de Dej în ‘62, habar n-am avut când am intrat în UTC. Am intrat pe fondul lui august 1968, cu intrarea trupelor sovietice în Praga, am mers pe jos, cu colegii de şcoală, de la Belu până în Piaţa Palatului ca să ne oferim lui Ceauşescu, să ne exprimăm dorinţa de a lupta cu arma în mână la Siret sau pe Prut, că auzisem că ruşii vor să intre în România. Eram fericiţi să murim cu arma în mână pentru Ceauşescu. Dar tot pe fondul ăsta, de patriotism nebun, liceal, eu ceream la Europa Liberă - că aveai voie să trimiţi pentru Power-play la disk jokey-ul legendar de atunci Cornel Chiriac - Bad Moon Rising şi Proud Mary, Creedence Clearwater Revival. Erau anii lui Led Zeppelin, Deep Purple, Festivalurile de la Woodstock, Isle of Wight, mişcarea Flower Power noi vedeam la Biblioteca Americană Zabriskje Point pe muzica lui Pink Floyd, eram nebuni după Beatles şi Rolling Stones ş.a.m.d.. Ei da, în contextul ăsta am intrat noi în UTC. Era ceva extraordinar. Habar n-aveam de partid, de jdanovism, de stalinism, de Dobroliubov, Cernişevski, Plehanov, de rivalitatea dintre bolşevici şi menşevici, dintre Stalin şi Troţki, nu ştiam nimic altceva decât amestecul de Blaga, Rimbaud, Dorin Liviu Zaharia şi Festivalul A de la Arhitectură. Deci, bătrânii mei de azi, comuniştii care au luptat la Bumbeşti-Livezeni să facă viaducte peste nu ştiu ce munţi şi să arunce-n aer stâncile pe la Agnita-Botorca, îmi spun cu dreptate: „Ce-ai ştiut şi ce-ai făcut dumneata? Voi dansaţi rock, dansai Chubby Checker în taberele UTC de instructaj, umblaţi după blugi şi geci de piele Harley Davison. Ce comunism aţi trăit voi, mă?”.
În istoriografia noastră avem toată dreptatea să cunoaştem cât mai bine cine şi cum a făcut rezistenţa din munţi, cine au fost Toma Arnăuţoiu şi ai lui, cine au fost Ion Gavrilă Ogoranu, Motrescu ş.a.m.d.. Ştiţi şi dumneavoastră volumele editate de Fundaţia Academia Civică, de la Institutul pentru Studierea Totalitarismului sau cele de la CNSAS. Ştim foarte bine şi trebuie să ne plecăm aşa, ca nişte victime indirecte, în faţa Adrianei Georgescu, a Aniţei Nandriş, a Lenei Constante, a lui Ion Ioanid, Nicolae Steinhardt, Oana Orlea, Petre Pandrea, Aurel State. Ştim foarte bine ce au fost Jilava, Malmaison, Cavnic, Aiud, Gherla, Râmnicu Sărat, Sighet, Periprava, Salcia. Culmea este că la ora actuală ştim mai bine cine au fost Maromet, Nicolski, Dulberger – Dulgheru, Ciolpan, Răduică, Pantiuşa Bodnarenco, Enoiu et co., ştim mult mai multe despre lotul Pătrăşcanu sau înscenarea de la Tămădău, decât ştim – practic - ce a însemnat perfidia pe termen lung a dezgheţului ceauşist. Vreau să vă rog să ne gândim un pic, dincolo de această represiune fizică în faţa căreia ne plecăm smeriţi cu toţii, că noi ăştia care am dansat rock şi am intrat în partid la mişto, îmbibaţi fiind de Holderlin şi Jethro Tull, de Pascal şi Pink Floyd, suntem la fel de bolnavi, dacî nu într-un fel şi mai suferinzi, suntem victime - nu ca Iuliu Maniu, Argetoianu sau Ion Mihalache - dar avem şi noi un făt mort înăuntrul nostru. Nu l-am lepădat încă, nu am dat încă afară acest şobolan mort pe care îl ţinem în noi din laşitate, dintr-o complicitate mai mult sau mai puţin conştientă cu Sistemul compromisului general, din faptul că 99% dintre noi avem o rudă vinovată, un părinte pătat, cu un dosar fie de deţinut politic, fie de activist, fie de complice, fie de securist, fie de persoană de legătură. Sau avem un prieten care într-o bună seară ne-a spus că este securist, că a fost şantajat şi a ajuns delator, că a turnat ani de-a rândul... iar noi am mai turnat o bere, şi am băut şi l-am compătimit ! Undeva, toată această mortăciune se află înăuntrul nostru, astfel încât cred că şi eu am dreptate, ca victimă nenorocită, vinovat nevinovat, să mă compar, pe de o parte, cu victimele inofensive ale dejismului, iar pe de alta cu fiinţele irepresibil agonizante ale ceauşismului.
Mie mi-a plăcut întotdeauna să întorc lucrurile cu încetişorul pe toate feţele, să văd şi faţa luminoasă şi ceafa-ntunecată, cu atât mai mult atunci când este vorba de culpabilitatea difuză şi de necesitatea unui verdict. Mă refer în speţă la deosebirile dinte colaborarea profesională cu Securitatea, făcută pe bază de şantaj mai mult sau mai puţin evitabil, - şi delaţiunea benevolă şi sistematică, având conotaţii şi urmări evidente de poliţie politică. Am să vă prezint succint câteva cazuri concrete de cunoscuţi ai mei care au considerat de cuviinţă să se „autodemaşte” într-un context sau altul şi în faţa cărora am rămas pentru totdeauna captiv acelui teribil îndemn christic „nu judeca”, „ajunge zilei răutatea ei” („ne jugez pas”, „chaque jour suffit sa peine”, în limbajul lui Pascal).
“Eu lucrez cu Secu de când am ieşit din facultate. Ce voiai să fac?” mi-a mărturisit la un pahar, prin anii 80, o prietenă, anglistă de performanţă, om betonat profesionalmente, dar cariat de arivism, bovarism şi bolnavă de dorul călătoriilor în Occident. Ca ea au fost mii, sunt absolut sigur. « Adică, cum ? » zic eu. «Păi, ce voiai să fac? M-au chemat băieţii şi mi-au spus : Tovarăşa cutare - asta era prin anii buni ‘70-‘72, când încă nu înnebunise Ceauşescu de tot, încă nu intrasem în raderea cea mare - e destindere, ai avut bursă, ai fost plecată în Anglia, Italia, Spania, nu colaborezi cu noi ? Eşti prea bună ca să nu colaborezi cu noi. Nu colaborezi, nu mai ieşi din ţară. Ştii engleză la perfecţie, o predai la şcoala noastră de la Băneasa, ai leafă de trei ori mai mare decât un profesor obnişnuit, te realizezi profesional, vei avea acces la shop-urile noastre, îi faci pe securişti mai deştepţi ca să nu mai fie atât de inculţi, cum tot spuneţi voi, şi te trimitem şi în Anglia din când în când. Nu-ţi cerem să torni, să verşi în închisoare pe nimeni, matale predai engleză la noi, vii şi la Minister ca să traduci texte » ...şi fata evident a spus : da. Fireşte că eu am rămas melancolic, la care ea : « În fond şi la urma urmei, ţie cine ţi-ar conveni să-ţi ia interogatoriul ? eu, sau un ciocănar de la IMGB ?”. Ei, aici m-a încuiat, dar - nu ştiu nici azi prea bine de ce - am răspuns instinctiv şi brutal :”ciocănarul ăla aproape analfabet ! Fiindcă ăla-mi dă o palmă şi mă termină, pe când un intelectual superstilat ca tine mă poate surfila, manevra, mă întoarce şi mă mă frăgezeşte de nu mai ştiu de mine!” «Dar ce e rău, dacă eu nu-ţi fac nici un rău fizic şi vreau doar să te ajut ? „ « Nu, i-am spus, prefer să mor la Sighet – asta-i spuneam, repet, prin anii ’80, când nu ştiam decât vag ce a fost pe aici – decât să mă anesteziaţi voi la modul ştiinţific”. Cam asta-i, în esenţă, pentru mine relaţia dintre represiunea dejistă şi „prevenţia” ceauşistă.
Primul caz de victime inocente ale ceauşismului este însăşi generaţia ‘60, reprezentată aici chiar de doamna Blandiana şi de domnul Rusan. Generaţia ’60 a fost cea mai răsfăţată de istorie. Au avut talente enorme, dar au fost şi răsfăţaţi de partid. A fost prima dată după 1848, când în România au coincis aceste două valuri : de o parte a venit acest talent nebun, care urma deschiderii de partid din ‘64, toată generaţia lui Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Hagiu, Pituţ, Matei Călinescu, Nemoianu, Nicolae Manolescu, Breban, Eugen Simion, Ilie Constantin, Gabriela Melinescu... generaţia burselor de la Yowa, atunci când Ioan Alexandru îl vizita pe Heidegger în Pădurea Neagră şi-i dedica imne lui Iustinian Chira, când se traducea Noul Roman francez şi Păunescu făcea interviuri cu Mircea Eliade, când Ion Pop pleca lector la Paris, Mircea Zaciu în Germania etc. etc.. După tezele din iulie 1971, an de an, mulţi dintre oamenii aceştia care luaseră aer occidental fie s-au exilat, fie s-au alienat, au devenit depresivi, bovarici, nevrotici, au intrat sub capac, asta dacă nu au acceptat colaborarea într-o formă soft sau hard cu Aparatul. Exact cum studenţii din ‘56-‘58, oameni cinstiţi, patrioţi şi rebeli, oamenii de certă ţinută morală, au semnat, totuşi, siliţi sau entuziaşti, angajamentul de colaborare cu Securitatea. I-au luat de pe stradă, erau studenţi, tineri, dansau conga, se îmbrăcau malagambist, îl ascultau pe Jonny Răducanu la ARLUS cântând In the mood. Au fost luaţi de pe stradă şi din căminele studenţeşti, au fost bătuţi, şantajaţi cu părinţii sau ameninţaţi cu exmatricularea pe viaţă, astfel încât cei mai mulţi au semnat în 58, după Revoluţia de la Budapesta, pactul de colaborare cu Securitatea. Ştiţi scena cu Marcel Petrişor şi Virgil Tănase ? E povestită de Virgil Tănase, un personaj aburos, ca să nu spun mai mult, în cartea lui Ma Roumanie. În 58 era cel mai bun prieten la căminul studenţesc cu Marcel Petrişor. Sunt lucraţi amândoi la Securitate , semnează amândoi, şi se toarnă. După un timp, Petrişor se îmbată la cămin şi spune plângând : « Bă Virgile, tu ştii că eu de şapte luni te torn, mă ?” La care Tănase îi spune : « Bă Marcele, şi eu te torn, tot de şapte luni de zile. » Şi astfel oamenii aceştia aveau să trăiască zeci de ani cu mortul în ei. Şi uite-aşa se face că mă văd nevoit să-l consider victimă inclusiv pe unul ca Virgil Tănase !
Alt caz stânjenitor de prieteni foarte buni : Mircea Iorgulescu, de la „România Literară”, cu Bujor Nedelcovici, prozator. Nedelcovici îşi tipăreşte memoriile, inclusiv dosarul de la CNSAS. Omul care i-a fost prietenul cel mai bun şi care l-a turnat 30 de ani a fost Mircea Iorgulescu. Eu cred că şi Iorgulescu şi Nedelcovici sunt victime nu neapărat în mod egal, dar oarecum echivalent, dacă pot să spun aşa, şi că de incriminat sunt de incriminat strategii ororii şi ofiţerii recrutori care au creat situaţia asta. Cu alte cuvinte, nu e drept să ştim mai mult de Iorgulescu, de Petrişor şi de Virgil Tănase, decât de Enoiu, Dulgheru, de Nicolschi.
Alt context. În 1974 a apărut „stagiul obligatoriu de trei ani în producţie”. Ştiţi ce înseamnă să trăieşti şi să înveţi cale de patru ani cu gândul că vei ajunge, conform talentului şi voinţei tale, ziarist, om de radio sau televiziune, referent la teatru sau în sistemul diplomatic etc. (mă refer la noi, filologii) pentru a te trezi peste noapte că eşti obligat vreme de cel puţin trei ani să faci apostolat în creierii munţilor ori afundurile Deltei ? Ştiţi câţi colegi – excelent pregătiţi – s-au ratat cu această ocazie, s-au alcoolizat, au devenit activişti sau securişti doar ca să nu plece la ţară ? Da, nu au murit la Sighet şi nu i-a pus alde Ţurcanu să mănânce fecalele colegului de celulă, însă au trăit o viaţă ca nişte morţi vii, fiindcă ratarea este o agonie infinit mai dureroasă ca moartea.
În 1977 Ceauşescu a desfiinţat cenzura. A apărut autocenzura, o formă şi mai bestială. Era de preferat cenzura, pentru că acolo erau „tovarăşii de bază” cu indexul de oprelişti, care spuneau limpede „nu e voie sex, Dumnezeu, Basarabia, frică, foame, Occident, moarte, sinucidere ş.a.m.d.”. Înfiinţând autocenzura, Ceauşescu şi Dumitru Popescu-Dumnezeu au făcut o chestie diabolică: ne-a făcut pe noi propăriii noştri cenzori. Oamenii care citeau manuscrisele şi erau obligaţi să găsească şopârlele aveau să se numească de atunci Marin Preda, Mircea Ciobanu, George Bălăiţă, Florin Mugur, Magdalena Bedrosian, Sorin Mărculescu. Partidul miza nu doar pe inteligenţa şi creativitatea lor , dar mai ales pe perspicacitatea – cum să-i spun – simpatetică a lectorului cu autorul, pe paradoxala lor complicitate cu sistemul, fiindcă – autori la rându-le – ei ştiau să detecteze la fix elementul subversiv, aluziv, pentru a negocia apoi, în deplină cunoştinţă de cauză, cosmetizarea partinică a textului. Am văzut o scenă care părea de un ridicol nebun, în ‘88, dar care te lăsa mască de durere. La Cartea Românească, cenzorul cu autorul, poet cu poet, două talente din două generaţii diferite şi, în fapt, doi buni prieteni ajunşi să joace comedia deriziunii crâncene : Alexandru Muşina şi Sorin Mărculescu, scenă mută timp de 10 minute, în ‘88, repet, an de ceauşism etanş. Aplecaţi amândoi pe manuscris, arătându-şi pe muteşte pasajul incriminat şi, deci, dispensabil, negociind încruntaţi sau surâzători sintagmă cu sintagmă, fiecare ştiind perfect ce a fost şi ce este în mintea celuilalt. Atât cenzorul, cât şi cenzuratul, în micul lor menuet inofensiv, erau două victime.
Alt caz, un coleg de la intreprinderea de comerţ exterior unde am fost repartizat referent de specialitate în 1976. Om cu un ADN de comersant şi diplomat perfect, jumătate armean, jumătate evreu. Când aude că va fi trimis în Mozambic ataşat comercial, învaţă portugheza, să fie cât mai performant. Cum aude tovarăşul colonel Căciulă că ăsta învaţă portugheza, de vreme ce pleacă într-o ţară lusofonă: „Aaaa, e dubios, înseamnă că vrea să rămână acolo.” Şi nu l-au mai trimis. Omul a căzut în depresie, s-a alcoolizat, de nu v a fi semnat şi vreun angajament dubios. Ca el au fost –iarăşi – mii, pentru că, după 1980 şi ceva, sistemul i-a obligat pe majoritatea lucrătorilor din comerţul exterior să colaboreze într-o formă sau alta cu Securitatea.
Petrică V., octogenarul fermecător în casa căruia am petrecut nenumărate seri plăcute de-a lungul deceniului nouă, rudă cu Sergiu Al.-George, prieten cu Alexandru Paleologu, Arşavir Acterian, doctorul Ghe. Jovin şi Sebi Munteanu, fost tânăr liberal, plănuind să fugă-n munţi după 1945, om cu ani grei de Aiud, Cavnic, Jilava, Periprava şi căruia am ajuns să-i prefaţez debutul postum (Arme fără vină, la Paideia, 2004) cu toate că aflasem demult că a fost informator al Securităţii decenii de-a rândul. Ca mulţi, foarte mulţi dintre foştii deţinuţi politici, primea lunar vizitele „Organului” – în cazul său, un colonel Stanciu – care-l întreba, când mieros, când viguros, de unul, de alţii, informarea fiind, evident, în cerc, ca la manej, adică fiecare era întrebat de fiecare. Cine poate să spună de nu cumva această din urmă formă de colaborare a fost adevăratul chin al acestui om, de-o viaţă întreagă, şi nu norma inumană de la Canal, unde, vorba lui, „munceam cu plăcere, că era în aer liber, nici nu ştii ca însemna asta după bezna din minele deplumb...”. Încai Aurel Cioran, fratele lui Emil, îmi povestea mândru cum, după ani şi ani de dialoguri lunare cu securistul „lui” pe Coasta Boacii, ajunsese – spera el – să-l tragă pe gradat către propriile-i idealuri de tinereţe legionară.
Alt caz: 1968, medic performant, luat din anul III-IV de facultate, în anii de deschidere ai lui Ceauşescu, trimis la Paris să facă medicină. A fost încântat. I s-a propus să rămână la Salpetriere, dar se întoarce din patriotism. Le zice ăstora: „Mi-au propus francezii să rămân acolo, dar eu n-am vrut”. N-a mai plecat niciodată. Era prea deştept, prea bun ca să fie trimis. S-a ratat. Este o armată întreagă de rataţi de acest gen, cei din ‘68, mulţi dintre cei care au trăit dezgheţul acela au devenit nişte looseri pentru că n-au acceptat să devină nici securişti, nici activişti ca să plece, şi nici meserie performantă nu-i mai lăsau băieţii să facă. Sigur cu, după 1989, avea să-şi sfătuiască studenţii cei mai buni să plece din România, spre a scăpa de spectrul ratării.
Alt caz, mult mai contorsionat, ca să vedeţi perversiunile sistemului, dincolo de camerele propriu-zise de tortură. Bătrânul ilegalist, prieten cu Florian Dănălache, cel care l-a salvat pe bunică-miu de la închisoare.(Vânător şi pescar pasionat, bunică-miu făcea ce făcea şi nu trecea sărbătoare fără să nu-i ducă vreun fazan împăiat, un iepure, o ştiucă). Îl întâlnesc prin anii ‘70 pe tovarăşul D., semăna leit cu Ghiţă-Dej, era desfigurat, se clătina pe picioare. Îl întreb ce s-a întâmplat şi-mi zice: „M-a sunat fiică-mea, Svetlana, angajată la Securitate acum, că este cu trei negri care-i fac felul în hotelul nu-ştiu-care”. Asta îi era misiunea. Trebuia să treacă prin pat cu cei trei negri ca să afle nu-ştiu-ce secrete care-i trebuiau, vezi Doamne, lui Ceauşescu. Un tată, comunist cinstit, ilegalist, plecat de la coada vacii, făcut de partid om şi care fireşte că a băgat-o pe fiică-sa în Securitate la modul cel mai natural, ca să slujească ţara şi partidul. Ei bine, acelaşi tată căruia fiica îi spune: „Tată, ce să-ţi fac, astăzi a trebuit să mă culc cu trei arabi, ca aşa ai vrut dumneata, să mă bagi în Aparat”. Două victime, două suferinţe : cine-i vinovatul ?
Alt prieten, lusitanist foarte bun, este chemat în anii ’80 să plece într-o ţară lusofonă unde erau aparate de zbor cu mecanici români şi piese de schimb ruseşti. I s-a spus: „dumneata n-ai decât să traduci din portugheză în română chestiile astea, specificaţii de piese de schimb. Ia şi semnează angajamentul : dat fiind că vei lucra într-o unitate militară, de azi înainte lucrezi pentru Securitatea română”. Omul nu acceptă, dar băieţii ştiau că este claustrofob şi l-au lăsat în lift la Securitate un sfert de ceas. Atât i-a fost de ajuns, a început să răcnească şi l-au luat sus şi bineînţeles că a semnat tot. Apoi s-a ratat. S-a ales praful de toate marile lui planuri de-a traduce Fernando Pessoa ş.a.m.d.
Mai departe. Un colonel de contrainformaţii, cu care am împărţit anul trecut rezerva la spital. „Dumneavoastră ştiţi ce am suferit noi?” zice dumnealui, spre marea mea holbare., „Păi da. Domnule, nu zic nu. Am avut toată viaţa ce am vrut: femei, viaţă bună, bani, am trăit ca în sânul lui Dumnezeu. Dar dumneata îţi închipui că eu am fost format ca spion în anii ‘64-‘68. Domnule, eu am furat planurile pentru fabrici şi combinate chimice şi i ler-am dat lui Ceauşescu pe tavă. Noi am făcut spionaj mare în ţara asta. Şi am ajuns, în anii ’80, să strângem bani ca să-i luăm lu’ Ceauşasca bijuterii şi haine de blană?!? Păi, asta am ajuns noi să facem, domnu’ Dan? Noi am fost spioni de rasă, domne.”
Rabinul Moses Rosen, care în memoriile lui recunoaşte că au venit doi rabini de sector să-l întrebe: „Ce facem, că au venit să ne facă informatori ai Securităţii?” „I-am sfătuit să accepte. Că noi avem nevoie de linişte ca să ducem evreitatea mai departe”. Din raţiuni de „pace” cu partidul şi aparatul represiv au colaborat şi alte vârfuri din ierarhia tuturor cultelor religioase. Tot aşa, unii au colaborat ca să-şi protejeze homosexualitatea, alţii armenitatea, unii maghiaritatea şi alţii Transilvania. Sau pur şi simplu exercitarea la nivel performant a profesiei, cum spunea – cinic, dar cu temei – sociologul Alin Teodorescu, omul care, în anii 80, avea vreo 20 de invitaţii la congrese internaţionale, fără a le putea onora vreodată. De vreme ce Mecanismul viza cu precădere vârfurile iradiante din toate domeniile, nu aveai, spunea el, decât soluţia colaborării versus aneantizarea. Afirmaţie de nejudecat altfel decât de la caz la caz. Oricum, pentru ce vreau să demonstrez aici – şi anume cum ne-a intrat în chiar codul genetic ideea de fatalitate a fricii, supunerii şi colaborării cu forţa ocult-represivă – inexistenţa celei de-a treia soluţii rămâne un subiect parcă anume livrat aporiei.
Talentatul prozator optzecist, ghid ocazional ONT prin ‘68-‘70, pierde 100 de dolari, mai face amor cu o franţuzoaică... Nici o şansă, lua doi ani de puşcărie numaidecât. L-au chemat şi i-au spus: „Eşti prost să te dai legat ? Ia şi semnează aici”. Iar omul ăsta n-a făcut rău niciodată, ne-a apărat pe toţi, dând declaraţii despre unul şi altul, cum că, noi, optzeciştii, suntem inconştienţi, oleacă subversivi, dar inofensivi. Puţin insurgenţi altminteri băieţi buni”. Ei, cum a trăit omul acesta o viaţă întreagă cu leşul coolaborării în stomac - nici nu vreau să mă gândesc.
Spunea bine Petre Ţuţea: comunismul lipeşte pe spinarea fiecărui om o blană de iepure. Comunismul pune în lumină tot ce este mai rău în om. El ”întoarce brazda”, cum se spunea în literatura propagandistică a vremii. Ce se întâmplă când se răstoarnă brazda ? Ies afară toate duhurile rele, toate duhorile şi dihăniile, viermii, râmele, şobolănimea şi seminţele buruienilor. Comunismul, dincolo că scoate tot ce e mai rău în noi, ne-a ucis nouă iniţiativa, ne-a deprins cu suspiciunea permanentă şi cu disoluţia. Să ne suspectăm, distrugându-ne reciproc şi destrămându-ne orice încercare de recuperare a ţesutului social. Să suspectăm tot ce se încheagă, să nu ne solidarizăm niciodată. Ne-a îmbolnăvit de diabet naţional. Apoi ne-a învăţat, în numele celui mai păgubos egalitarism, să avem dispreţ faţă de individualism, faţă de spiritul de economie, de acea chiverniseală care, după Max Weber, a construit civilizaţia catolicismului şi protestantismului Dispreţul faţă de avere, ca şi dispreţul faţă de rădăcini, de temelie, de tradiţie şi blazon determină dispreţul faţă de noi înşine.
Comunistul cinstit trebuie, zice fatala-i învăţătură, să duhnească a sudoare, el munceşte, el nu-şi dă cu parfum şi after shave, că asta-i obişnuinţă de „poponari din Occident”. El trebuie să fie neras, dur, nepieptănat, să-i miroasă picioarele, să aibă bătături în palme – o malformare foarte interesantă. El trebuie să fie omul-coadă, luptătorul orb în masă, Calibanul, necioplitul, urând visceral elita („luaţi-i cărţile !”) şi adorând improvizaţia, lucrul destrămat, dezaxarea, decerebrarea. Lucrul bine făcut, rânduiala, gândirea pe termen lung, râbdarea constructivă, cultul tradiţiei locului, gustul aristocratic al lui savoir vivre ş.a.m.d. – toate astea îl turbează.
Malformaţie genetică, aşadar. De la cel mai elementar nivel, cel tactil, instinctual, de la faptul că mulţi dintre cei de vârsta mea încă şi acum, după 16 ani de libertate şi viaţă normală, aproape că alergăm sub duş de frică să nu se oprească apa caldă, încă economisim beţele de chibrit, încă „legumim” hârtia igienică, încă recuperăm borcanele şi sticlele goale şi nu aruncăm, Doamne fereşte, vreo pungă de plastic, - de la acest nivel şi până la incapacitatea de-a ne aduna câţiva în jurul unei iniţiative lucrative, în ideea că numai Securitatea deţine ideile rentabile, reţelele profitabile, fondurile necesare, spiritul de corp şi capacitatea de organizare, totul este alterat în fiinţa noastră, cea care nu cunoaşte autorespectul şi nu deţine nimic din cultura privilegiului şi filosofia puterii.. Inclusiv dispreţul faţă de Instituţie, paralel cu personalizarea oricărei forme de închegare socială, administrativă, politică, legislativă etc.
Comunismul ne-a învăţat cu „fericirea” de-a sta patru ceasuri cu tălpile-n zăpadă la coadă la lapte. Mulţi dintre noi, adică dintre părinţii voştri, nici nu concep normalitatea altfel decât cu suferinţă, cu umilinţe în faţa ghişeului, cu corupţie, furat din bunul public, cu conştiinţa că numai fărădelegea face legea, totul conducând în final la nimicnicie.
E banal ce vă spun, dar banalităţile astea trebuie repetate şi repetate, fiindcă tocmai evidenţa lor patetică şi strident colorată riscă să le facă invizibile. Comunismul nu este numai celula, cravaşa, lanţul, ci şi apartamentul de bloc, cu caloriferul rece-n miez de iarnă, cu gazele abia pâlpâinde, cu tavanul jos şi geamurile aburite de condens, cu urletele vecinilor, igrasie pe pereţi, liftul în eternă reparaţie şi lumina stinsă cinci ore pe zi, cu stocul de pungi de făină şi mălai în locul cărţilor din bibliotecă ş.a.m.d.
Am să închei, cum vă spuneam la început, cu un (alt) citat, câteva rânduri din cartea pe care, eu unul, o consider esenţială pentru forţa reflexivă a României postceauşiste : „Omul recent”, de Horia Roman Patapievici: „Lumea comunistă a confecţionat un cu totul alt tip de om, pe care maliţioşii îl numesc fie om nou, fie homo sovieticus : este omul care, spre deosebire de omul liberal, nu respectă contractele, ia decizii arbitrare, nu calculează nimic, nu iubeşte bogăţia, se dă în vânt după faţada socială, doreşte ca el să aibă totul, dispreţuieşte libertatea celorlalţi, e insensibil, incapabil să-şi ajute dezinteresat semenii, urăşte munca, face numai treabă de mântuială, respectă doar forţa, e intolerant, superstiţios şi slugarnic, devine curajos doar în turmă, e incapabil să se supună constrângerilor legale, încalcă orice regulă (singura lui regulă este cew îi vine la socoteală), nu respectă nici un contract etc. Se poate face liberalism cu un astfel de om?”
Şi Patapievici continuă: „Viitorul e sumbru. El aparţine omului instinctual, egoist cu ferocitate, îndrăgostit de sine, lipsit de scrupule, ahtiat de putere, superstiţios şi laş, servil şi avid. Comunismul a făcut doar începutul, a cântat uvertura. Adevăratul loc de naştere al ororilor care vor veni este o combinaţie între China colectivistă şi America ideologiilor extremiste care sunt cuprinse în agenda corectitudinii politice. Veritabilul om nou, omul recent, dintr-o astfel de combinaţie ne va veni.”
Ca să ştii, să rezişti, ca să nu devii om recent, fără rădăcini, trebuie să înţelegi şi morţile din Sighet şi morţile noastre vii, de dincolo de Sighet. Vă mulţumesc.