am fost la film
la filmul acela al lui mungiu
am vazut femei iesind din sala
am vazut spaima in ochii barabtilor
nimeni nu comenta, la sfarsit au iesit in liniste, fara grai
viata bate filmul

ce am mai citit
binecuvantat fie copilul - cathy cash spellman
nu peste orice poarta ne e permis sa trecem si nu dincolo de orice poarta e ceva pregatit pentru noi- o carte care iti ravaseste mintea si spiritul

cartu...

sinergie

Art - Zest
Liliana Galor
lasam sa vorbeasca arta ei

scroll

anul viitor imi propun sa citesc trilogia... pana atunci ma multumesc si cu ce gasesc la biblioteca de cartier
de exemplu: un anotimp in purgatoriu
panica din 89
mossad
asta e, daca nu trebuie sa citesc pe computer si obosesc...imi obosesc ochii si devin nervoasa

al treilea din trilogia evreiasca
cred ca la sibiu s-a trait intens anul acesta
din LiterNet.ro
Un Iov creştinat - Experimentul Iov

Liviu Ornea
Observator Cultural, noiembrie 2007
Cartea lui Iov este, poate, cea mai încifrată dintre cărţile veterotestamentare. Iov este credinciosul model, care nu se abate de la calea Domnului. Iar Domnul îl răsplăteşte umplîndu-i casa de belşug. Dar Domnul cedează ispitirii Satanei şi îl pune pe Iov la încercare. Îl face, prin mijlocirea lui Satan, una cu pămîntul, îi ia tot, familie şi bogăţii, îl ne-noroceşte. Iov rămîne statornic în credinţa lui, nu cîrteşte, nu huleşte, nu se lasă ispitit de prietenii lui care-l sfătuiesc să se pocăiască şi să-şi recunoască vina. Care vină? El se ştie curat. Tot ce cere Iov este să fie ascultat. Încrezător în dreapta judecată a lui Iahve, el e convins că, odată ce va fi vorbit, acesta îi va vedea îndreptăţirea. Iov întreabă "de ce", Iahve tace. Iov vrea o judecată dreaptă, Iahve tace. Iar cînd, într-un final, vorbeşte, nu răspunde întrebării lui Iov, ci îi aminteşte toate cîte le-a făcut, îşi afirmă puterea. Într-o primă instanţă, Iov mai are tăria să nu se plece, dar Iahve ridică şi mai mult tonul demonstraţiei de forţă, îi descrie Leviatanul, şi Iov înţelege că nu mai are decît să accepte. Ce anume? Iov acceptă că, om fiind, lui Iahve nu se cade să-i pună întrebări. Şi Iahve, mulţumit, îl repune în drepturi. Iar Iov, la îndemnul lui Iahve, se roagă pentru nesăbuiţii lui prieteni.

Să recunoaştem, Dumnezeu iese cam şifonat din înfruntarea asta. De ce tace Iov, acceptînd să pară nebun în ochii prietenilor lui? De ce, după ce l-a tutuit pe Iahve, i-a cerut socoteală, sfîrşeşte prin a accepta justiţia divină, adică umilinţa? Toţi gînditorii evrei, religioşi sau laici, s-au străduit să găsească un răspuns cu care Dumnezeu să iasă mai bine. Cred că Iov, raţionalist prin excelenţă, descoperă că raţiunea divină nu are nimic a face cu etica umană: cale de comunicare neexistînd, el cedează (spre deosebire de K., personajul lui Kafka din Procesul, care moare "ca un cîine", fără să fi înţeles). Departe de a-i recompensa pe drepţi şi de a-i pedepsi pe răi, Legea nu e decît "disimularea uitării legii", spune Maurice Blanchot. Iov face, aşadar, o alegere: între etica umană şi credinţă, o alege pe cea din urmă, pentru că el se ştie, asemeni lui Avraam, ales. Şi mai ştie ceva Iov: ştie că pentru a avea tot, trebuie întîi să pierzi tot. Cum înainte de această alegere, Iov a fost un revoltat, iar cedarea a fost raţională, Iov, deşi neevreu (Simone Weil îl preţuia tocmai pentru că e mesopotamian, nu evreu), este, pentru evrei, mai ales după Şoah, simbolul demnităţii posibile şi întemeietorul identităţii evreieşti (unii comentatori spun că el devine evreu în final, atunci cînd se roagă pentru prietenii lui, moment important, dar pe care nu l-am observat în spectacol).

Dramaturgic vorbind, Iov este, poate, prima operă de teatru absurd. Aşa că aşteptările mele faţă de experimentul lui Mihai Măniuţiu erau uriaşe. Nu oricine se încumetă să se măsoare cu un asemenea text. Să spun din capul locului că am fost deconcertat (nu dezamăgit). În primul rînd pentru că am văzut un Iov creştinat (nu e o judecată de valoare, e doar o constatare). Nici sfîşietoarele melodii hasidice sau klezmer, cîntate şi dansate (cine le-o fi ales?), nici versetele recitate din off în ebraică nu mi-au atenuat această impresie. Măniuţiu introduce un personaj nou în dramă (asta e, nu tragedie!): îngerul lui Iov. Jucat de Ofelia Popii, personajul este îmbrăcat în negru, poartă o butelie de scafandru şi face legătura dintre Iov şi Iahve, prin el vorbeşte Iahve. Or, Iov nu are nevoie de intermediar, el are o relaţie directă cu cel în care crede, acest lucru e extrem de semnificativ. Trebuie să recunosc, spre ruşinea mea, că, necitind eu programul înainte, negrul costumului ca şi mişcările sacadate, de păpuşă mecanică ale actriţei m-au păcălit complet (oare doar pe mine?): întreg spectacolul am fost convins că Ofelia Popii joacă Satana şi am fost oripilat de sugestia, blasfemică mi se părea, a identităţii dintre Iahve şi Satana. Abia acasă m-am lămurit şi am înţeles. Da, înger - e coerent. Dar nu în ordine evreiască, ci creştină.

Din fericire, teatrul nu are nimic de-a face cu dogma şi orice creator e liber să interpreteze mitul cum vrea. Iar interpretarea lui Măniuţiu e, pînă la un punct, valabilă. Ce e mai important e că, plecînd de la această lectură a lui Iov care, mă repet, dar e important, nu cred că răspunde nicicum marilor provocări pe care le pune Cartea lui Iov, Măniuţiu construieşte un spectacol uluitor de puternic, ajungînd la momente de adevărat catharsis. Spaţiul de joc este o cutie cubică în pereţii de metal ai căreia sînt practicate 56 de ferestre prin care privesc spectatorii (Măniuţiu nu a mers, asemenea lui Grotowski, pînă la a-i alege el însuşi la intrare...). Pe dinăuntru, pereţii cuştii în care sînt prinse destinele personajelor sînt argintii. Pe jos, glodul e închipuit de un covor din bucăţi de burete sau polistiren expandat roz. La început, "pămîntul" e acoperit de baloane colorate, semn al belşugului lui Iov; le va sparge îngerul pe măsură ce Iahve îl loveşte pe Iov. Povestea e spusă de Soţia lui Iov (Diana Văcaru): o spune parcă în transă, dar pe un ton aproape alb, spune, nu joacă, umblă haotic privind fix, ca o fiară hăituită, reuşeşte să urce încă de la început tensiunea la un nivel greu suportabil. Mişcările ei (ca şi, mai apoi, ale lui Iov, mişcarea sacadată a Îngerului, dansurile prietenilor lui Iov, mişcările Satanei, totul se desfăşoară pe trasee atent desenate să pară haotice): meritul e al Vavei Ştefănescu. În tot acest timp, Iov (Marian Râlea), în zdrenţe, zace prăvălit în ţărînă, se scarpină convulsiv, atrage privirile, dar încă nu vorbeşte (jocul lui din partea aceasta mi-a amintit de interpretarea lui Marat din 1789 al lui Darie). Tabloul este completat de cei trei prieteni imaginaţi ca nişte cîntăreţi hasidici (au acordeoane), de Înger şi de Satana (Pal Vecsei), în chip de tînăr indiferent (e ocupat să mănînce tacticos), insidios, privind şi ascultînd detaşat-sfidător nenorocirea lui Iov - dar se va şi apropia de Iov, încercînd să-i sară în braţe sau în spate, voind să-l atragă într-un fel de dans de care Iov se fereşte: e important de notat că Iov intră în relaţie numai cu Îngerul şi cu Satana. Construcţia spectacolului, scurt, e foarte muzicală: după introducerea în care Soţia îşi termină povestea, scenele încep să se urmeze mai iute şi climaxul e atins atunci cînd Iov îi vorbeşte lui Iahve. E imposibil de descris vocea gîtuită a lui Râlea, disperarea din ea, chinul fără margini, oroarea, emoţia directă pe care o transmite, ca o lovitură în plex. Râlea e cutremurător şi îşi obţine efectele mai ales prin voce şi privire halucinată. Am fost surprins ca acasă, recitind Cartea lui Iov, să mă trezesc auzind în gînd vocea lui Râlea, chiar pe versurile neincluse în spectacol. Imens actor! Urmează al doilea moment important al spectacolului: Iahve vorbeşte, prin mijlocirea Îngerului. Nu ştiu dacă era chiar necesar să fie orchestrată furtuna cu ale sale tunete. Balena de jucărie pe care Îngerul o plimbă atîrnată de un cordon luminos care străbate spaţiul de joc, în timp ce Iahve vorbeşte despre Leviatan mi s-a părut o găselniţă frumoasă, doar atît. Dar poate că regizorul a simţit nevoia acestui contrapunct care să detensioneze un pic atmosfera. După care ne îndreptăm spre încheiere: Iov se supune şi, ca Iahve să-l poată răsplăti, fragilul Înger se sacrifică (aici, mai ales, văd încreştinarea mitului): îi predă lui Iov aparatul de respirat (cel pe care, iniţial, îl luasem drept semn al tenebrelor în care se cufundă Satan), iar el, ghemuit la pămînt, se stinge uşor. Iov face cîteva încercări de a-l ajuta să respire, dar vede că aparatul nu e pentru doi, şi se resemnează, acceptă sacrificiul. Iov pare împăcat cu sine, Râlea îşi şterge de pe chip expresia încrîncenată, chinuită de pînă atunci, dar nici raţional nu mai pare. Pămîntul se acoperă din nou cu baloane, de data asta aurii, Soţia apare din nou şi încheie povestea.

Spectacolul acesta nu se abate de la linia precedentelor ale lui Măniuţiu. Deşi pornit din temeiuri filozofice, rod al unor evidente căutări, frămîntări, cu siguranţă vechi, ale regizorului, tipul de adresare rămîne acelaşi: visceral, ţintind direct către simţuri, mai puţin către intelect. E, poate, tipul de mistică spre care, conştient sau nu, e chemat Măniuţiu. Un experiment teatral, da. Reuşit.


Experimentul Iov, adaptare şi versiunea scenică de Mihai Măniuţiu, după Cartea lui Iov.
Regia: Mihai Măniuţiu.
Decorul: Cristian Rusu şi Mihai Măniuţiu.
Costumele: Cristian Rusu.
Coregrafia: Vava Ştefănescu.
Distribuţia: Iov: Marian Râlea, Soţia lui Iov: Doina Văcaru Lazăr, Îngerul lui Iov: Ofelia Popii, Satana: Pal Vecsei, Elifaz din Teman: Florin Coşuleţ, Bildal din Şuah: Cătălin Pătru, Zofar din Naamat: Adrian Neacşu, Vocea: David Ad-Bar.

Album: Dragoş Spiţeru: "Experimentul Iov", după "Cartea lui Iov"
Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu
Regia: Mihai Măniuţiu
Fotografii: Dragoş Spiţeru
Cronici ale spectacolului în Agenda LiterNet.

Album: Claudiu Rusu: "Shoah. Versiunea Primo Levi", după "Interviuri cu Primo Levi"
Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu
Regia: Mihai Măniuţiu
Fotografii: Claudiu Rusu

Album: Dragoş Spiţeru: "Ecleziastul", după Biblie
Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu
Regia: Mihai Măniuţiu
Fotografii: Dragoş Spiţeru

e.wiesel
de pe liernet.ro

placerea de a lectura o carte care te prinde.
intotdeauna wiesel
Elie Wiesel
Nebuna dorinţă de a dansa
Editura Trei, 2007
Traducere de Doru Mareş
*****

Fragment
Cine oare nu are impresia, din când în când, că este nebun? De altfel, cine nu este? Eroul acestei cărţi crede că suferă de o nebunie cauzată de excesul de memorie. Victimă a repetate halucinaţii, el decide să meargă la psihanalist, pentru a se elibera de fantomele trecutului, care îl sufocă. Începe astfel un travaliu de confruntare cu trăiri obscure, traume teribile, istorii absurde. O aventură interioară susţinută atât de încercarea de a accepta trecutul, cât şi de certitudinea că iubirea poate vindeca rănile sufletului.

Filosof şi scriitor, Elie Wiesel a fost recompensat cu Premiul Nobel în 1986, cu Premiul Médicis în 1968 şi Premiul Livre Inter în 1980. S-a născut în România şi este unul dintre supravieţuitorii Auschwitz-ului. A fost deportat cu întreaga sa familie la doar 15 ani, pierzându-şi mama, sora şi apoi tatăl. După eliberare, a studiat filosofia la Sorbona. În 1958, François Mauriac propune spre publicare un roman scris de Elie Wiesel, La nuit - o poveste cutremurătoare despre holocaust şi experienţa din lagăr -, care avea să devină un mare succes internaţional (în SUA s-au vândut un milion şi jumătate de exemplare numai în 2006, adică la 45 de ani de la prima publicare). Din 1963 a devenit cetăţean american, predând ştiinţe umaniste la Universitatea din Boston.




Capitolul 1


Ea are ochi întunecaţi şi surâs de copil înspăimântat. Întreaga viaţă am căutat-o. Nu ea m-a salvat din moartea tăcută care îmbracă resemnarea în singurătate? Şi din nebunia în fază terminală, zic bine terminală, ca şi cum aş vorbi despre un cancer incurabil, de acum. Da, da, din nebunia în care îţi poţi găsi refugiul, dacă nu chiar salvarea.

Exact despre ea, despre nebunie, vă voi vorbi, despre nebunia încărcată de amintiri care are ochii ca ai oricui altcuiva. Numai că, în povestea mea, ochii ăştia sunt ca ai unui copil surâzător, care tremură de frică.

O să mă întrebaţi: Nebunul care ştie că e nebun, chiar este nebun? Sau: Într-o lume nebună, nebunul conştient de propria-i nebunie nu este unica fiinţă cu spirit sănătos? Să n-o luăm chiar aşa de repede: dacă ar trebui să descrieţi un nebun, cum vi l-aţi imagina? Un străin cu chip de bronz? Surâzând lipsit de bucurie, cu nervii întinşi la maximum? Când intră în transă, toate membrele i se agită şi toate gândurile-i vin grămadă, unele peste altele. Descărcări electrice îi parcurg adesea nu atât creierul, cât sufletul. Vă convine portretul? Să continuăm: Cum să vorbeşti altfel despre nebunie decât folosind limbajul celor care o adăpostesc în ei înşişi? Dacă v-aş spune că în fiecare dintre noi, bolnavi ori sănătoşi, se găseşte o parte ascunsă, o zonă secretă, predispusă la nebunie? Un pas greşit, o lovitură a sorţii ar fi de ajuns pentru a ne lăsa să alunecăm, să cădem lipsiţi de speranţa de a ne mai ridica vreodată. Greşelile datorate neatenţiei, fisurile memoriei sau erorile de judecată pot provoca o întreagă serie de prăbuşiri. Şi atunci, nici vorbă să te mai poţi face înţeles de ceea ce se numeşte, mai degrabă prosteşte, sufletul pereche. Ar fi grav, pentru mine, să nu fiţi de acord. Oricum, nu mă plângeţi. Lacrimile şi-or fi săpând ele văile lor, dar niciodată prea profund, în nici un caz destul de profund.
Iată ce ar trebui să ştiţi, pentru început.



***
Cam aşa stând lucrurile, întrucât ţin neapărat să vă mărturisesc totul, aflaţi că povestea aceasta am să v-o spun fără să mă sinchisesc de cronologie. Veţi descoperi perioade şi locuri nenumărate, complet la voia întâmplării. Ce-aţi vrea? Timpul nebunului nu e întotdeauna acelaşi cu al omului aşa-zis normal. Să ne începem, aşadar, istorisirea dând timpul înapoi cu cinci ani, în cabinetul Theresei Goldschmidt, o vindecătoare de suflete care, bine plătită, vă voi spune mai târziu şi cum, sconta, graţie imensei sale ştiinţe de a o face, să mă împingă în obscurele hăţişuri profunde ale cunoaşterii eului, pentru a mă ajuta să trăiesc eu însumi împreună cu dibukul meu, însă aceasta este o ipoteză la care promit că voi reveni.

Vă voi povesti din plin despre Theresa. Inevitabila, indispensabila Theresa. Ea este aceea care m-a făcut să vorbesc. E meseria ei. Îşi petrece viaţa sondând inconştientul, seif şi pubelă a ştiutului şi trăitului, arhivă subterană care este obligatoriu să fie decriptată, punând întrebări copilăreşti sau abracadabrante. În ceea ce mă priveşte, întrebările nu invocau răspunsuri, ci poveşti.

De ce sunt batjocoriţi nebunii? Fiindcă deranjează? Nu a râs Molière de bolnavul închipuit? Dar ce, omul care se crede bolnav, nu are şi el nevoie de îngrijiri?

Chiar am luat-o razna? Nu cred să fiu, totuşi, cu totul şi cu totul iraţional. A fi nebun înseamnă a fi infirm? Se poate, oare, vorbi despre un spirit cangrenat, despre o cugetare lovită de moarte, despre un suflet mutilat, blestemat? Poţi ajunge la nebunie de prea multă fericire, cum se poate din cauza nenorocirii? Poţi pătrunde în nebunie aşa cum te laşi pătruns de religiozitate ori de poezie? Poţi aluneca în ea cu paşi uşori, vătuiţi, cu răsuflarea tăiată, ca pentru a nu deranja cine ştie ce demon secret care ar simula absenţa sau asceza? Uneori, mi-e teamă să închid ochii: dau, dincolo de pleoape, de o lume ireală, unde s-au adunat toţi cei dispăruţi. Când îi redeschid, spaima nu m-a părăsit încă. Poate că nebunia este pur şi simplu senzaţia pregnantă de inutilitate, ca în castelul lui Franz K. unde, în faţa uşii închise, pe coridor, aştepţi ceea ce deja s-a întâmplat şi care, paradoxal, va să se întâmple prea târziu. Să fiu, oare, dement? Theresa mi-o va spune. Vă deranjează, cumva, cuvântul? Aţi prefera să nu îl mai folosesc niciodată? Mai am şi altele, pe care vi le ţin la dispoziţie: dereglat, dezechilibrat, inconştient, handicapat, bătut în cap, smintit, ţăcănit, sonat, retardat, imbecil. Sunt, oare, paranoic, schizofren, isteric, nevrozat? Sufăr, oare, doar de un banal complex de inferioritate ori de vinovăţie pe care până şi un amărât de antidepresiv l-ar putea vindeca? Posibil. Să fiu, oare, vinovat de a fi abuzat în deplină libertate de propria-mi libertate? Ori, pur şi simplu, de a fi trăit o viaţă care nu îmi aparţinea, dându-mi duhul torturat de o prea vagă disperare şi de o speranţă prea transparentă? Aşadar, de a fi supravieţuit, mulţumită propriei mele nebunii, în profunzimile tenebroase ale diverselor ei faze? Păi, cine spune că sentimentul de vinovăţie şi nebunia sunt sau nu compatibile? Şi cine poate decide că nu aş avea dreptul, în acelaşi timp, la nebunie şi la disperare? Şi că nebunii sunt irecuperabili din punct de vedere uman, deci cu disperare condamnaţi, mai puţin cei din privilegiatul domeniu al artei? Van Gogh murmurase, înainte de a-şi da duhul: "Tristeţea va dăinui mereu". Tristeţea? Nu. Durata nebuniei este încă şi mai lungă. Tolstoi zicea că a visa la viitor este începutul nebuniei, însă Maimonide declara că lumea va fi mântuită de nebuni. Care dintre aceştia doi, oare, va ajunge să mă conducă spre o altă realitate?

M-am gândit aşa: Theresa mă va ajuta, mă va salva. Doar are diplomă. Astea îi sunt munca, ţelul, misiunea. Să salveze prin ascultare, prin cuvânt. Să deschidă larg uşile. Să scormonească în tenebre. Nu-i uşor cazul meu. A fost de acord. Poţi forţa nebunia după cum forţezi memoria? Cu greu, mi se spune. Salvatoare şi subversivă în acelaşi timp, nebunia ia căi a căror direcţie se schimbă întruna; se poticneşte ridicându-se, minte strigând "credeţi-mă!"; înaintează reculând, vrea să placă şi să displacă în aceeaşi vreme, caută tovărăşia altora spre a sublima singurătatea. Caută originile creaţiei pentru a se scufunda în escatologie: nu se referea marele poet nebun Kleist la existenţă ca la o punte care leagă neantul de neant? Şi adăuga: cât de greu e să trăieşti între două neanturi...

Îmi amintesc cum i-am vorbit doctoriţei despre toate acestea, şi i-am vorbit, şi i-am vorbit, când liber, când la ordin, despre delirurile mele tăcute şi despre accesele de furie a căror violenţă reuşeam să o calmez pentru moment, i-am povestit despre decepţiile, despre ambiţiile mele refulate şi despre fantasme, despre strălucirea orgolioşilor mei aştri şi despre căderea lor orbitoare, i-am dezvăluit unele lucruri pentru a-i ascunde altele, mai intime, mai originale, cele care îmi umpleau sufletul însetat de sensuri şi de adevăr - îl citez pe Augustin declarând, apropo de macabei, că bărbaţii învaţă cum se moare pentru adevăr! -, am evocat vechi amintiri ce se vor naşte mâine ori nu vor vedea nicicând lumina zilei. Însă despre conştiinţa mea, în interiorul căreia totul respiră nefericire şi boală, nu i-am spus nimic. Avem tot timpul, a remarcat ea, pentru a mă linişti. Mai devreme sau mai târziu vom ajunge şi la astea. Târziu pentru cine? Pentru bărbatul îmbătrânind care sunt şi care, cerşetor invitat la festinul zeilor, cere, umil, viitorului pomana câtorva ani în plus?

Da, da, bolnavul îşi aminteşte, îşi aminteşte: copil, se temea să nu fie furat de tâlhari. Şi, într-o noapte, visând fără îndoială cu ochii deschişi, furtul chiar a avut loc. Nişte necunoscuţi au intrat în dormitor: un mustăcios uriaş şi o femeie cu sânii grei l-au ridicat. Ar fi vrut să strige după ajutor, dar nu ieşea nici un sunet. O clipă mai târziu se găsea sub pături groase, într-o căruţă trasă de doi cai cu spume la gură. Iar femeia cu sânii grei îi spunea: "Nu pe tine te luăm, ci nişte ani din viaţa ta pe care îi vom vinde la piaţă..."
Încă un vis, fiindcă terapeutul adoră visele:

Călătoresc în avion. Comandantul anunţă că, din cauza unor probleme tehnice, este obligat să amerizeze. Atac de panică printre călători. Un copil plânge. Mama nu reuşeşte să îl liniştească. Noroc nesperat: avionul aterizează pe o insulă. O mulţime veselă ne primeşte cu dansuri bizare. Unii ţin discursuri pe care nimeni nu le înţelege. O femeie încearcă să mă ia cu ea. Ochii-i sângerii îi devorează, parcă, întregul chip. Rezist. Îmi zic: ori e vrăjitoare, ori e nebună, nebună de legat, nebună de pus în lanţuri. Toţi sunt nebuni aici. Am dreptate. Pe aici nu domneşte legea, ci nebunia. Ea a luat puterea. Caut avionul. A dispărut, scufundându-se în mare. Pilotul? A dispărut împreună cu ceilalţi pasageri, torturaţi poate, pedepsiţi, sacrificaţi. Necunoscuţi. Nu schimbasem nici o vorbă cu nici unul. Să fi fost o conspiraţie? Nu cumva chiar pasagerii îmi întinseseră cursa asta? Femeia spune: "Suntem la teatru. Montăm o piesă despre nebunie. Trăim într-o lume dominată de nebunie. În care fiecare joacă un rol. Chiar şi tu. Ai de ales: vei fi călău sau condamnat." Invadat de panică, respirând cu greu, strig: "Refuz! Auzi? Refuz!" Femeia insistă. Cheamă ajutoare. Un exaltat cu pieptul dezgolit mă apucă de păr, urlând: "Dă ascultare! De acum eşti la noi! Dacă nu, o să te trezeşti cu capul tăiat!" Răspund: "Nu. Doar toţi nu sunteţi altundeva decât în mintea mea şi am tot dreptul să vă alung..."

Şi visătorul s-a trezit lac de transpiraţie.

De ce am coşmarurile astea, doctore? Visurile, faimoase produse, ghizi ai inconştientului, sunt domeniul dumneavoastră predilect. Vă orientaţi printre ele ca prin propriul dormitor. Explicaţi-mi: de ce, închizând ochii, am întotdeauna sentimentul că mă aflu pe un teritoriu ostil?

Alt vis: Tot copil fiind, aud o voce care îmi spune: "Vezi drumul ăsta? El te va conduce către Dumnezeu. Aleargă, aleargă, băiete, la capătul lui Dumnezeu te aşteaptă!" Alerg mai să-mi pierd suflul, fug pentru a ajunge cât mai iute. Însă, odată ajuns la capătul drumului, vocea îmi zice: "Te-ai păcălit, copile, Dumnezeu te aşteaptă în capătul celălalt." Cu ultimele puteri, mă întorc. Vocea a dispărut. Iar copilul strigă: "Unde eşti, Doamne?" Nici un răspuns. "Unde e vocea pe care am auzit-o?" Nici un răspuns. Atunci îmi amintesc de o carte care nu mă părăseşte niciodată. Încep să o frunzăresc. Citesc, la pagina treisprezece: "Dumnezeu este şi drumul care te duce înainte şi cel care te aduce înapoi." Comentariu: "Dacă, într-adevăr, îţi doreşti să Îl iubeşti, trebuie să îţi sacrifici raţiunea, cunoaşterea umană a lucrurilor şi a fiinţelor."

Să mă fi rătăcit, oare, în propriile-mi cuvinte, în propria-mi viaţă? Tot ce e posibil, la vârsta mea. Absolut normal. În orice caz, chiar dacă Theresa gândeşte aşa, nu îmi face nici un reproş. Oricum, îmi pot permite orice. Doar nu degeaba sunt bolnav.

Adesea, mi-e frică de "vindecătoare" aşa cum mi-e frică şi de mine însumi: frică de a nu spune totul sau de a nu disimula totul, pe scurt, de a mă goli de ceea ce sunt, un soi de nebun cu sufletul amputat, aflat în căutarea propriului trecut prea bogat, prea greu pentru a nu-l vedea stingându-se înainte de moarte. Însă trecutul nebunului ăstuia nu mai există. Tâlharii l-au dus într-un castel pierdut, pe calea razelor însângerate ale unui violent crepuscul purpuriu. Acolo, orice femeie este zeiţă, o tânără zeiţă cu păr roşcat, cu mâini fine şi blânde, care împiedică bucuria să dispară în ură, sunetul unui sărut să devină vâjâit al infernului şi vocile melodioase ale copiilor să se preschimbe în urlete. Însă femeia aceasta, zeiţa aceasta, are un chip fără seamăn, are ochi de copil, de copil surâzător, dar care se teme de mine.

Aşezat pe un scaun, mi se întâmplă să petrec ceasuri întregi privind în gol, în speranţa de a-l umple cu nisipul adus de lacrimile văduvelor sau ale orfanilor, ori cu râsetele cerşetorilor care cheamă fericirea, pentru a o alunga de îndată ce soseşte. Am, atunci, impresia că ştiu totul dar nu pricep nimic, sau că nu ştiu nimic însă înţeleg lucruri care scapă altora.

De altfel, totul mi se întâmplă mie şi, totuşi, totul trece, fără ca să reţin ceva. Refractar la bucuria puerilă şi la ruşine, victimă şi autor al halucinaţiilor în egală măsură morbide şi amuzante, avid de racursiuri, mă doresc insensibil la durată. Viziuni şi imagini explodează sub pleoapele mele pentru a se risipi imediat, arzătoare. Memoria înaintează ori dă înapoi sacadat. Mă cuprinde greaţa, mă doare capul. Vertij constant, neîncetat şi opresiv. Vorbesc atunci când tac, tac atunci când urlu. Trecutul şi viitorul se confundă. Într-o clipă, lumea care îmi e familiară se dă peste cap şi eu... eu ce caut acolo? În mine, totul se petrece spasmodic: spasme de mânie, de hotărâre, de dorinţă, care nu durează decât o clipită. Mi-e frică să închid ochii pentru a nu vedea o lume dispărută. Îi redeschid, dar teama nu m-a părăsit. Ah, dacă m-aş putea transforma într-un nor incendiat de lumina soarelui, într-un torent care răstoarnă oşti puternice în cale-i! Dacă aş putea, o dată pentru totdeauna, să desfac ţesătura viselor şi a fantasmelor care mă locuiesc, să discern timpul şi durata prin conştiinţa filosofilor, prin cunoaşterea amuzată a psihologilor, prin experienţa trăită a sfinţilor seduşi de violenţă. Aş fi atunci un epifenomen? Un semn din colţul pleoapei al zeilor morţi? Alerg, oare, către pisc sau mă îndepărtez de el cu paşi mari, rămânând nemişcat? Sunt întrebat cum mă numesc, iar eu răspund anapoda că timpu-i bun când cerul e acoperit. Sau declar că aud, în ploaia de stele, hohote care sfâşie bolta. Şi mai spun... La naiba, habar nu mai am ce mai spun!

Adesea, nici nu mai ştiu de când şi nici pentru cât timp, am impresia că trăiesc într-un vas închis ermetic. Din afară nu pătrunde nici un sunet. Îndrăgostiţii care suspină, bolnavii care se vaită, caii care nechează, lupii care rânjesc, norii grei care se apropie ca nişte răufăcători - nimic nu văd, nimic nu aud. Nimic nu simt. Timpul este ca şi suspendat, aşteptând un semn pentru a se repune în mişcare. Sunt singur, irevocabil singur, condamnat pe viaţă. Însă a doua zi ori în secunda imediat următoare, o gloată gâfâitoare, cu priviri rătăcite şi crude fuge în toate direcţiile la capătul cărora descoperă numai abis. E ca la gară, când, în faţa ghişeelor sau a uşilor închise, călători rătăciţi se insultă unii pe alţii fiindcă au pierdut trenul, ca şi cum acesta ar fi fost ultima lor şansă de a scăpa de un duşman invizibil.

După asemenea crize îmi spun că mă voi sminti, dacă nu cumva mi s-a întâmplat deja. Şi, atunci, o imensă luciditate se instalează în mine. Mă conving că, din contră, eu sunt cel care hăituie fiecare torţionar, eu sunt cel care blestemă fiecare temnicer.

Dacă aş mai fi locuit la unchiul meu, m-aş fi întrebat dacă nu cumva sunt posedat. Al cărui dibuk să fi fost eu ţinta?



***
Vă scriu, dragă mamă şi dragă tată, fiindcă ştiu că, mai devreme sau mai târziu, ne vom regăsi. Ne vom reuni după o lungă, foarte lungă despărţire. Cel puţin, aşa sper. Căci despărţirea asta ţine de prea mult timp, de fapt de o viaţă întreagă, viaţa mea de dinainte.

Toată lumea se schimbă, voi, însă, nu. Voi rămâneţi sculptaţi în eternitate, tot atât de tineri, tot atât de surâzători, în căutarea unui viitor desenat în trăsăturile mele.

Vă scriu pentru ca să aflaţi totul despre mine: cine sunt şi ce voi deveni. Mă recunoaşteţi? Ştiţi prin câte am trecut, adăpostit şi pierdut încă de când ultima voastră privire s-a îndreptat către mine cu tandreţe şi încredere? Privirea aceea am făcut-o să fie a mea. Împreună, vom căuta răspunsuri la întrebările care definesc omul şi destinul său.

Mai exist eu, oare, în memoria voastră, aşa cum voi existaţi într-a mea?
Trăiesc cu teamă. Cu teama de a nu vă fi dezamăgit.

Nu o să vă povestesc nimic, nici eroic, nici glorios. Numai lucruri care ţin de simpla aparenţă, care umplu o existenţă ameninţată.

Eu nu ştiu ce înseamnă deportarea, aşa cum voi aţi cunoscut-o. Insurecţia din ghetoul varşovian, din 1943, ca şi eliberarea Parisului, le-am descoperit în cărţi. Am trăit împreună moartea surorii mele mai mari, ca şi a fratelui mai mic. Am îmbrăcat totul într-o pudică tăcere, dar în uitare nu. Teama de selecţie, nodul din gât, resemnarea, teroarea, loviturile, moartea de după sârma ghimpată: imagini, cuvinte întâlnite în povestirile celor care au mai scăpat. Astfel, uneori, mi s-a întâmplat să simt un miros înţepător, dulceag, sfâşietor, de carne arsă. Şi mi s-a făcut greaţă. Dar când mă gândesc la mulţimile din ziua victoriei sau de trei ani mai târziu, când a fost declarată independenţa Israelului, îmi vine să dansez în plină stradă.

Toate aceste evenimente au ajuns până la mine din depărtare şi din afară. Au alunecat pe conştiinţa mea ca o apă călduţă, ca nisipul.

Totuşi, nu asta am vrut să vă povestesc. Tot ceea ce, cu puţin noroc, v-aş putea spune s-a petrecut în mine. Îmi închipui că aveţi o imensă putere asupra mea, dar chiar sunteţi capabili să citiţi ceea ce nu se poate declara cu voce tare? Spuneţi-mi, chiar aţi putea ghici ceea ce inima ştie cum să ascundă de creier? Ştiţi oare ce înseamnă să simţi cum te pătrunde nebunia, aşa cum simţi sângele care îţi curge prin vene? Caleidoscop viu de culori şi de forme, de chipuri şi destine, asta să fie fiinţa-mi care se dedublează? Mă simt, în acelaşi timp, copil şi bătrân. Să se deteste, oare, cele două entităţi? Ei, nu! Ia te uită cum se îmbrăţişează! Mă văd, la marginea fluviului, pe malul celălalt. O clipă trăiesc printre personajele biblice, dar, în următoarea, sunt în mijlocul mulţimii ce aplaudă lansarea unei nave spaţiale care va duce călătorii pe luna atât de visată.

De acolo de unde sunteţi priviţi toate acestea, probabil surâzând, şi ziceţi cu mândrie: Ehei, ce imaginaţie, nu-i aşa? Numai că nu despre aşa ceva este vorba. Ci despre un lucru cu mult mai grav.
Vă scriu pentru că vă iubesc enorm. Şi, totodată, pentru a mă pregăti şi pentru a vă pregăti în vederea inevitabilei noastre reuniri. Va însemna ea o încheiere ori o deschidere?



***
Ştiţi cui datorez multe? Unui mecena mort. Şi, pe alt plan, unui bătrân vagabond erudit - doar dacă n-o fi fost un tânăr zeu căzut care se credea un invalid bătrân. Într-o seară de toamnă mi-a propus să mă înveţe adevărul.

Încă mai locuiam la unchiul meu. Hoinăream prin Brooklyn, printre hasidimii bărboşi, cu priviri bănuitoare şi febrile, aşteptându-mă să fiu agăţat de cine ştie ce exaltat care să mă incite la pocăinţă, când necunoscutul acela, aparent bolnav, m-a rugat să îl ajut să meargă. Se descurca greu cu cârjele. O imagine mi-a trecut prin minte: dacă o fi Messia care, conform Talmudului, aşteaptă Chemarea printre răniţi şi bolnavi, în faţa porţilor Romei? Cum să refuz să îl ajut? M-a întrebat, cu voce slăbită:
- Vrei să te învăţ adevărul?

După ce am făcut câţiva paşi, i-am răspuns:
- Sigur că da. De mult mă tot ţin după el.
- Ei, ia închipuieşte-ţi că eu l-am găsit.
- Bravo, i-am spus cu prefăcută admiraţie. Ia explică-mi.
- Adevărul este o mască ascunsă sub alte măşti.
- Mă dezamăgeşti.
- Adevărul e că nu există adevăr.

Un tânăr hasid s-a apropiat întrebându-ne dacă ne-am făcut rugăciunile de seară.
Tovarăşul meu s-a enervat:
- Nu vezi că ne deranjezi? Nu vezi că tocmai eram pe cale să ne rugăm?

Supărat, intrusul a murmurat:
- O să ajungeţi în iad, o să ardeţi în flăcările lui şi o să vă amintiţi de mine.

Cerşetorul nu a catadicsit să-i răspundă; s-a mulţumit să rânjească:
- Dumnezeu pe unde se află, în toată povestea asta? l-am întrebat.

S-a oprit şi m-a privit cu milă:
- Măi amărâtule, şuieră, tot nu ai înţeles că...
- Nu mai zice nimic, l-am rugat.

Dintr-o dată m-a invadat panica. Presimţeam că interlocutorul urma să mă arunce în plină blasfemie.
-... tot nu ai înţeles că Dumnezeu nu mai este Dumnezeu de când omul nu mai este uman? Că într-o lume dementă, dominată de violenţă şi ură, pusă în serviciul Răului şi al Morţii, Dumnezeu Însuşi nu mai este decât o fiinţă ca mine, ori ca tine... Că şi El are nevoie să fie eliberat, ajutat să nu îşi piardă speranţa?
- Păi, atunci..., am strigat.
- Atunci, ce?
-... atunci ce mai rămâne din căutarea lui Dumnezeu, din setea noastră de Dumnezeu, din credinţa noastră într-un Dumnezeu atotputernic şi plin de milă?

Cerşetorul m-a privit atent, clătinând din cap compătimitor:
- Ei, vai de tine, o să înţelegi tu, într-o zi...

Da, da... Aşa mi-a zis, într-o bună zi voi ajunge la capăt, într-o bună zi voi înţelege.
Ce să înţeleg? Că, adesea, nebunia e de preferat lucrurilor care par raţionale? Că te poţi instala în ea fără a te teme de decepţii ori de trădare?

Să fi sosit acea zi?

Theresei, care, în mod normal ar fi trebuit să mă vindece, nu i-am zis nimic despre dibuk, însă i-am evocat-o pe Rina, cea pe care am cunoscut-o în timpul unei întâlniri grăbite. Corecţie: pe care cred că mi-am apropiat-o timp de-un surâs. Adeptă a tot ceea ce ţinea de zona ocultă, femeia aceea stranie înşela viaţa, iar viaţa o înşela, la rândul ei, pe măsură. Să fi fost vreodată îndrăgostită? Cum să fi ştiut? Avea vreo treizeci ori patruzeci de ani, dar se îmbrăca precum străbunica. Amintindu-mi-o, nu ştiu de ce, m-am gândit la prima şi ultima mea adevărată dragoste. Totuşi, nu eşti prea tânăr pentru mine? Deşi maturitatea îţi contrazice vârsta. Te iubesc pentru surâsul tău, chiar dacă pare al unui copil înspăimântat. Ţi-e teamă să creşti? Da, mi-e teamă să cresc într-o lume care, în ciuda protestelor grandilocvente, nu iubeşte copiii, ci îi ia, mai degrabă, ca ţintă a ciudei, a răzbunării, a lipsei de încredere în ea însăşi.
- Vorbiţi-mi despre Rina, insistă doctoriţa.
- Mă gândesc la ea fără nici o bucurie.
- De ce?
- Ar fi trebuit să fie o ghicitoare a unui viitor luminos sau, mai degrabă, a unuia tenebros.
- Totuşi, misticismul nu vă este indiferent.

Indiferent? Nimic nu-mi e indiferent. Îi vorbesc despre atracţia pe care budismul o exercită asupra mea. În India, în anumite aşrame de negăsit în ghidurile turistice, eşti învăţat înţelepciunea şi serenitatea, în altele, nebunia. Da, se merge acolo pentru a înnebuni. Poţi vedea o femeie care se plimbă goală, râzând, o alta cântând, o a treia gemând, dar, de fapt, este acelaşi lucru.

Imagini insuportabile pentru un simplu vizitator: adolescentul îmbătrâneşte într-un minut, bătrânul aspiră la ceruri. Iată ce învăluie existenţa şi lumea oamenilor.
- Iluzia, aşadar?
- Frumoasa iluzie care ascunde realitatea ce nu există.

Este momentul în care îmi revine în minte amintirea întâlnirii cu Rina:
- Cine eşti? m-a întrebat, într-o zi, cu vocea dulce şi potolită, o femeie care credea în incapacitatea iubirii de a schimba viaţa.

Era după întâia mea călătorie în Ţara Sfântă. Eram într-un autobuz care trecea pe 5th Avenue. O zi posomorâtă de toamnă. Deprimantă. Mersesem ore în şir pentru a-mi obosi depresia, plictisul. Îmi spuneam că viaţa mea se trăia altundeva, de cealaltă parte. Mă revedeam copil. Părinţii mei nu aveau nici un dubiu: tâlharii le lăsaseră, în locul meu, un alt copil care-mi semăna. Şi care, delirând, contempla această lume şi nu o găsea deloc bună.

Am coborât într-o staţie aproape de Central Park. M-am aşezat pe o bancă. O clipă mai târziu, înfofolită într-un mantou negru, o tânără cu părul şaten, scurt şi buclat, a luat loc lângă mine. Mi-am dat seama că este vorba despre femeia care mă interpelase în autobuz. Să mă fi urmărit? Mă privea cu un aer bizar, ca şi cum nici nu aş fi fost acolo, ca şi cum nici vorbă să exist, teribil de prezentă şi de îndepărtată în acelaşi timp, fără să vadă ori să simtă zăpada care îi cădea în părul ciufulit. M-am întrebat: nu cumva ea era hoaţa cu sânii grei? Nu, prea e bine îmbrăcată. Rămăsese tăcută. Să fi fost pentru că îi păream prea distant? Totuşi, simţeam nevoia de a-i auzi glasul. Înţelegeţi-mă, doctore: o priveam, iar ochii ei deveneau mai albaştri decât albastrul cerului şi pupilele lor mai întunecate decât mânia zeilor invidioşi. S-a ridicat dintr-o dată. M-a invitat, cu un gest, să fac la fel. Am făcut câţiva paşi până la o cafenea unde era cald.
- Tot nu mi-ai răspuns: cine eşti?
- Sunt cineva care caută un copil.
- Şi eu, cine sunt? m-a întrebat.
- Dacă dumneavoastră nu ştiţi, eu de unde aş putea şti?
- Mă numesc Rina.
- Şi cu ce vă ocupaţi?
- Cei care mă cunosc îşi închipuie că sunt vrăjitoare.
- Aha, vă plac demonii...
- Nu. Demonii nu. Doar stăpânul lor.
- Mda...
- Satana.
- În izvoarele noastre este numit Ashmedai.
- Eşti evreu.
- Da. Evreu.
- Atunci trebuie să ştii că Ashmedai are o soţie.
- Pe care o cheamă Lilith.
- Ştiu. Eu sunt aceea.

Am rămas fără glas, gândind: prea se laudă asta! În documente, Lilith era foarte frumoasă. Rina părea că îmi citeşte gândurile:
- Nu mă crezi.
- Ei bine, nu vă cred.
- S-ar putea să te coste scump...
- Ce să mă coste?
- Blestemul soţului meu.
- Cum ar fi?...
- Cum ar fi să te facem incapabil de a iubi.

Abia ce intrase în viaţa mea, cu o clipă mai devreme nici măcar nu exista, însă, fără să ştiu de ce, i-am spus că o detestam, că o detestam de la naştere, poate chiar dinainte de a mă fi născut.
- Nu eşti întreg la minte, mi-a răspuns. Eşti nebun de legat. Meriţi palme.

După un moment de ezitare, a continuat:
- Eşti nebun bun de iubit, poate...

S-a oprit din nou, ca pentru a mă invita să înţeleg că, în lumea rece şi cinică în care trăim, trebuie să fii nebun ca să iubeşti.

Voce rece, fără culoare, neutră. Gata să se aprindă? Figură de piatră, dar de piatră vie, umană, da, avea ochi întunecaţi, malefici, de o surprinzătoare fixitate, însă un surâs vecin cu rânjetul. O clipă am simţit nevoia de a o atinge, da, de a o atinge spre a mă pedepsi, făcându-i fiecare trăsătură mai puţin omenească. Mi-a întins mâna şi mi-a fost frică să i-o prind.
- Ai putea fi atât de nebun încât să mă iubeşti pe mine, soţia celuilalt rege al universului?

Pentru a nu cădea în capcana pe care mi-o întindea, mi-am lăsat gândurile să plece la întâlnirea cu părinţii mei. Unde suntem? Unde sunt? În jungla Parisului sau a Manhattanului? În valea zeilor, cu grădinile ei în floare, unde primăvara e eternă? Răspundeţi-mi, pentru numele iubirii de ceruri, pentru numele urii faţă de fiinţe precum Lilith ori Ashmedai. Spune ceva, tată. Răspunde-mi, mamă. Măcar pentru a rupe tăcerea care îmi urlă în creierul aprins, în inima înnebunită.

Când morţii refuză să vorbească, nimeni din această lume nu îi poate obliga să o facă. Închişi, încuiaţi ca într-o fortăreaţă ostilă, duşmănoasă.

Şi, ca şi ei, rămâneam tăcut, pur şi simplu pentru a asculta un cântec pe care numai ei îl puteau prinde şi descifra: cântecul pietrelor care îşi jeleau condiţia de piatră.

Dintr-o dată m-am simţit pătruns de o nouă putere. Nu îmi mai era frică de Rina. M-am aplecat către ea pentru a o admira şi a-i cântări darurile. Să fi fost vreun mod mai bun de a reacţiona? În sfârşit, ceva s-a mişcat pe chipul ei. Un cuvânt a dat să-i ţâşnească de pe buze, dar s-a oprit brusc. Apoi, încă unul. Apoi altele şi altele. Le puteam vedea agitându-se ca nişte muşte.
- Ştiu că ai întrebări de pus. Te ascult, a spus. Mă interesează cât mă interesezi şi tu.
- Prefer să le ascult eu pe ale tale, i-am replicat.

Nu a răspuns imediat.
- Poate că îţi este teamă să suferi, să mori...
- Nu mi-e teamă.
- Continuu: să ne imaginăm că mă îndrăgostesc de tine. Ce-ai zice?
- Aş zice că nu eşti întreagă la minte.
- Şi dacă ar fi aşa, cu ce s-ar schimba lucrurile? M-ai putea iubi cu adevărat, ştiind tot ceea ce ştiu şi tot ceea ce ştiu să fac? M-ai putea iubi până la a-ţi pierde judecata?

De adăugat că, în perioada studiilor, am învăţat multe lucruri despre lumea demonilor. Despre puterile, înclinaţiile, perversiunile lor. Dar nici o sursă nu le menţionează demenţa. Trebuie să îndrept lacuna asta.
- Nu şti nimic despre noi, a şuierat printre dinţi. Habar nu ai nici cine suntem, nici ce dorim. Îmi refuzi dragostea nu fiindcă sunt cea care sunt, ci fiindcă eşti cel care eşti: un om condamnat la a nu iubi vreodată. Păcat. Şi pentru tine, şi pentru mine. Dacă ai fi vrut, m-ai fi putut salva iubindu-mă. Da, da, dragă domnule fără de pată, află că locuiesc în plin noroi, în noroiul acestei lumi. Şi în plin blestem, în blestemul creaturilor ăstora.

Divagam, da, tocmai divagam, dar nici nu puteam face altceva. Ce să fi făcut? Să-i povestesc viaţa mea atât de stupid trăită, mutilată, acaparată de zei răufăcători? Istoria propriei maladii, motivele sentimentului meu de vinovăţie, reale ori imaginare?
- Blestem asupra ta! strigă Lilith. Să rămâi toată viaţa fără de iubire!

Să fi ştiut ea că sunt nebun, infirm aşadar? Să fi uitat de asta? Să fi înnebunit, la rândul ei? Ce să fi căutat în mine: dragostea pură şi inocentă pe care, în subconştientul meu, o rezervasem femeii visurilor mele despre care nu vroiam încă să vorbesc? Dar chiar există dragoste pură? De ani şi ani, de câte ori întâlnesc un necunoscut, mă întreb până când oare îmi voi mai pune această întrebare. De altfel, toţi cei care mă cunosc ori îşi închipuie că mă cunosc prin cuvintele sau tăcerile mele îşi pun aceeaşi întrebare despre singurătatea mea care creşte ca un ecran, ca un zid, dar şi ca o oglindă. Contagioasă, nebunia, nu-i aşa? De ce, oare, toţi cei care se apropie de mine sunt loviţi de acest blestem?

Bine, poate că exagerez şi eu puţin. Sau poate mai mult. Nu chiar toţi sunt loviţi, iar cei loviţi nu sunt tocmai blestemaţi. Şi-apoi!... Dacă ei sunt liberi să aleagă fericirea şi raţiunea, eu am libertatea de a nu mi-o dori nici pe una, nici pe cealaltă. Obsesia mea: cu un minut înainte de a dispărea definitiv, să le arunc tuturor adevărul în faţă, cu riscul de a-i înnebuni.
Ca şi dibukul, mă refugiez în propria nebunie ca într-un pat cald, în miezul unei nopţi de iarnă.



***
Da, asta este. Mă urmăreşte, mă locuieşte un dibuk. Îmi ia locul. Îmi uzurpă identitatea şi îmi oferă destinul său. Fără nici o îndoială: este vorba despre un dibuk deghizat în Doriel. Să fie Eu într-adevăr un altul? Şi tocmai acest "un altul" să fiu eu însumi? De unde altundeva perpetua mea stare confuză, schimbările, metamorfozele bruşte, fără de explicaţie şi de ritual de trecere, valul vecin cu abrutizarea, plutinda fiinţare ce-mi caracterizează răul? Altfel spus, oare trăiesc viaţa altcuiva, a vreunui necunoscut? Şi care să fie dibukul celuilalt?
- Ce e acela dibuk? mă întreabă terapeuta, vizibil interesată.
- Întrebare defectuoasă, doctore. Corect ar fi: cine.
- Îmi pare rău, nu înţeleg.
- Trebuia spus: cine e acela dibuk.
- Fie. Cine e?

I-am vorbit despre piesa lui S. Anski, una dintre marile opere ale repertoriului mondial. Doi studenţi talmudişti s-au legat prin următorul jurământ: când va veni vremea, dacă unul va avea băiat şi celălalt fată, îşi vor căsători copiii între ei. Numai că unul s-a îmbogăţit, iar celălalt a rămas sărac. Urmarea nu e greu de imaginat. Lea nu s-a căsătorit cu Hanan. Care a murit de amărăciune. Iar sufletul i-a pătruns prin efracţie în mireasa promisă.
- Atunci, dibukul dumneavoastră trebuie să fie o femeie.
- Nu mereu, doctore. Un dibuk poate fi un străin, un hoţ de identitate, care spune "eu" prin gura mea, în locul meu. Un suflet rătăcitor, exilat, piedut în imensul neant făcut din universul oamenilor şi memoria lui Dumnezeu. Din motive ştiute ori neştiute, dibukul se ascunde şi de privirile îngerilor, şi de ale demonilor. Nu se simte în siguranţă decât în sufletul unei alte fiinţe. Iar eu îi sunt ascunzătoarea. Viaţa lui a devenit a mea, fiind făcută din exces, spaimă şi remuşcări nedefinite. Mă tem că dibukul meu este nebun şi mă zbat să găsesc germenele nebuniei lui. Să fie vlăstarul unei religii pe care o consideră prea puţin aspră sau, din contră, care ar putea fi mai blândă? Să fie pur şi simplu vorba despre revolta gândului contra lui însuşi? Dibukul nu bate niciodată pasul pe loc, ci aleargă până îşi pierde suflul, iar eu fug după el pentru a-l prinde. Inima dibukului nu cunoaşte nici dragostea, nici ura, dar este gelos pe cei care le simt. Poate că refuză tradiţia, în numele tuturor tradiţiilor, un soi de respingere a propriei moşteniri acceptată prosteşte, pentru a se simţi astfel mai liber.

Terapeuta se mulţumeşte să clatine, neîncrezătoare, din cap:
- Atunci care dintre dumneavoastră doi este bolnavul? De cine trebuie să mă ocup?
- De mine. De el. Mai precis: de mine care sunt el.
Îi explic grăbit: când dibukul invadează o persoană devine omniprezent, şiret, dar nu întotdeauna diabolic, fiindcă şi el suferă. Totuşi, şi el e motivat de o nevoie care relevă sacrul. Nu aspiră oare sufletul său, deşi damnat, la pacea promisă prin transcendenţă? Agil, imprevizibil, hotărât şi lipsit de scrupule, mă trage după el ca pe un prizonier înlănţuit. Salvarea lui depinde de propria-mi salvare, condiţionată de a sa.
- Şi eu, mi se adresează terapeuta fără a mă privi, ce caut în toată povestea asta?

Dibukul izbucneşte în hotote. Eu, de asemenea.

În orice nebunie mocneşte dorinţa de a evada spre a te regăsi, a te reînnoi, de a muri spre a renaşte, de a urla pentru a amuţi...

Am atâtea lucruri de tăcut, atâtea cuvinte de spus, dar unde or fi fiind cuvintele? Se ascund, fug, mă detestă, iată-mi nebunia, doctore. Cuvintele. Cuvintele de care am nevoie pentru a mă mai agăţa de viaţă, pentru a-mi regăsi fervoarea şi a mă putea ruga, da, ruga pentru a trăi. Pe unde or fi? De ce au dispărut? De frică să nu fie izolate? Există sunete şi cuvinte care nu suportă să rămână singure. Fiecare îl strigă pe următorul, înlănţuindu-se. Nici o forţă din lume nu le poate despărţi fără a le face neputincioase. Să fie acesta secretul poeziei şi al muzicii?

Şi al nebuniei?

Prea m-am folosit de cuvinte, de supleţea ori de densitatea lor, până la a subjuga primul trecător întâlnit în stradă sau la cumpărături, şi începe să-mi vină să le repudiez. Atunci, mai ales dimineaţa, simt doar irezistibila nevoie de a muşca din viaţă, cu încrâncenare. La dracu' cu spaimele altora, cu jena de a trăi printre ei. Înainte de orice este vorba să iubeşti ceea ce ai şi ceea ce, mai degrabă, ai arunca. La dracu' cu bucuriile promise pentru mâine, în ceruri, pământul se află aici pentru a ne oferi savoarea fructelor lui, iar trupul pentru a cere o fericire imposibilă. Speranţă deşartă? Strigăte trimise către o lume surdă? Cu atât mai rău dacă sunt considerat nebun. Doctore, amintiţi-vă de Zarathustra care se exprima prin gura celuilalt mare nebun, ce s-a sinucis după o îndelungă tăcere: "E noapte. Iată cum se ridică mai sus vocea fântânilor ţâşnitoare, iar sufletul meu, şi el, se face fântână care ţâşneşte." Credeţi, oare, că propria sa tăcere l-a înecat în delir?

Închid ochii. Sunt undeva, în sătucul meu din Polonia. Un norişor, un surâs întunecat, zăpada care cade şi i se aşează pe chip ca pentru a-i şterge surâsul de orfan rătăcit... Nu mă întrebaţi care e legătura, nu tocmai dumneavoastră, chiar dacă sunteţi medic, nu tocmai dumneavoastră... Tocmai dumneavoastră care nu conteniţi să mă agasaţi cu mania asta de a-mi aminti că asociaţia de idei este esenţială terapiei... Doar dumneavoastră mă tot întrebaţi, mă tot obligaţi, îmi tot comandaţi în numele tuturor sfinţilor divinei terapii să îmi las gândurile să alerge, să galopeze culegând o imagine din dreapta, smulgând un suspin din stânga... Deh, doctore, nu cred deloc în toată teoria asta catastrofală conform căreia adevărul lumii şi al omului s-ar ascunde de teamă şi de ruşine...
- Teamă? Ruşine? De ce?
- Nu ştiu, doctore. Ţineţi cu tot dinadinsul să vă spun tot ce-mi trece prin cap, absolut tot, chiar şi ceea ce nu este limpede, chiar şi ceea ce este lipsit de sens, şi eu chiar vă spun, înţelegeţi? Vă las să mă conduceţi, dar am şi eu dreptul să vă întreb dacă ceea ce iese din creierul meu ne ajută cu adevărat să progresăm. Este aşa ori nu? De ce tăceţi? Bun, atunci o să tac şi eu.
- Dacă am reveni la teamă şi ruşine?
- Am pronunţat şi cuvântul "adevăr". Vă amintiţi? Aţi auzit de Gaon de Vilno? Spunea că ţelul mântuirii e mântuirea adevărului. Bine, văd că nu aţi auzit de el. Însă pe Platon îl cunoaşteţi mai bine, da? Amicus Plato, mi-e drag Platon, dar nu atât cât adevărul.
- Ia să lăsăm ga... gaonul... Să uităm şi de teamă şi de ruşine. Să vorbim despre adevăr.
- Păi, nu înţelegeţi chiar nimic? Totul se leagă. Oamenii ca dumneavoastră cred că, fără îndoială, adevărul ruşinează, înspăimântă. Şi dacă vine cine ştie cine şi vă spune că nici vorbă de aşa ceva? Că adevărul este şi teamă şi ruşine?

Theresa continuă, cu vocea ei monotonă, să mă facă să reacţionez, iar eu mă gândesc că îi e frică de norişorul care surâde orfanului... Vrea să mă convingă să vorbesc despre locul ocupat de femei în viaţa mea, iar eu nu am nici un chef. Ce să îi spun, că m-au intimidat întotdeauna? Că nu ştiu cum să mă port cu ele? Prefer să rămân pe norişorul meu. Şi el e orfan... Şi plânge... Lacrimile i se preschimbă în fulgi de nea şi de sânge... Îi prind în gură şi îmi scapă un ţipăt: mi-e frică să nu fiu gâtuit. Ucigaşul mi-l închipui strâmbându-se, având mâini monstruos de mari, de grele şi de murdare, îmi imaginez şi îi văd grimasele de învingător, îi aud rânjetele de cuceritor... Cum mai declara el tuturor celor care voiau să-l asculte: Sunt destinul, sunt deasupra timpului şi cerurilor, sunt forţa care vă sfărâmă... Poate că îl zărisem în vreun film sau în vreo revistă ilustrată... Un copil evreu pitit, scos din ascunziş de priviri viclene, înconjurat de asasini cu pumnale scânteietoare... E singur, viitorul mic orfan, atât de singur, frăţiorul meu... Cine să-l fi trădat? Ştiu că ar trebui să alerg către el, să îl iau de mână, să fac orice pentru a-l apăra, pentru a-i dovedi solidaritatea şi afecţiunea mea... Îi e frică... Şi mie îmi e frică... Îi e frică şi mie îmi e ruşine... Acesta este adevărul... De atins cu vârfurile degetelor, fără a-l viola... De dorit, fără a-l atinge... Numai de aş putea... Parcă v-am mai zis că a sosit poate vremea să desfacem legăturile care ţin omul lipit de destin, să denunţăm impostura: Rina nu există, nebunul din această poveste nu se confesează terapeutei, nu este vorba decât despre propriile întrebări şi răspunsuri, despre dreptul de a le refuza şi pe unele, şi pe celelalte. Theresa Goldschmidt nu există decât în propria mea boală, şi eu de asemenea.
- Aşadar, ce poate fi nebunia, doctore, dacă nu, în cazul meu, un dibuk? O asceză? O pedeapsă divină?
Nu ştie.



***
Însă voi, cei cărora vă scriu, se presupune că ştiţi totul, că prevedeţi totul. Spuneţi-mi, atunci, ce voi afla de la voi într-o zi sau alta: ce este nebunia umană, până la urma urmelor? Aruncarea într-o stare secundă? Biciuirea raţiunii până îşi pierde suflul? Să auzi liniştea explodându-ţi în creier, fără putinţa de a-i aduna rămăşiţele?



***
Să fiu eu, deci, eu însumi? Şi celălalt, cine să fie el când spune "eu". Este el, încă, eu însumi?



***
Vedeţi? Vă spun totul, sau cel puţin mă strădui să o fac. E important pentru mine să ştiu că mă veţi accepta în pofida tuturor piedicilor. Consimţământul vostru nu ar avea sens decât dacă se oferă ca un act de supremă luciditate.
Vreţi să mă urmaţi?

carticica pentru printese

de pe Liternet.ro
O cunoaşteţi oare (mult/puţin?) pe prinţesa de la Crapaudine?
Dar pe prinţesa Matüvü, cea tristă, dacă n-o remarci, - că-i vedetistă?
V-aţi încrucişat la miezul nopţii, pe-ntuneric, cu prinţesa Nopţii?
Aţi fost vreodată-n tête-à-tête cu tânăra Louis&te d'Esperlu&te?
Văzut-aţi, oare,-n jurul focului, ce eu
văzut-am, şi anume un dans gitan-romeu;
dar pe prinţesa de Zulù Zazù, -
cine, de nu ştiu când, o mai văzu?
Prinţesa Doremi cu mic ecou, subţiratica prinţesă de Crai-Nou,
prinţesa Éphémère de Chine şi altele ce,-n crepdeşin
sau catifele, se vor fi ascuns într-un palat de nepătruns
şi taciturn, sau în penumbra unui turn, -

atât de bine-ascunse,-ncât nici ele nu-şi prea aduc aminte cine îs.
Ci, totuşi, merită ocheada noastră şi-un surâs, -
iată de ce-am strâns într-o carte, una,

tot ce se ştie despre-aceste prinţese enigmatice ca Luna.
Secrete de palat sau şoapte, la miez de noapte, pe culoar, şi, câteodată, în budoar,
păduri vrăjite, taine,-animal de companie, totul e lămurit în carte,
pictat, ş. a. m. d..
N-aveţi decât să-i daţi de-o parte coperta şi să treceţi pragul
lumii prinţeselor date uitării...Şi să vă recunoaşteţi, poate, dacă nu-n
toate, baremi într-unele din ele,
cu tot dragul.






--------------------------------------------------------------------------------


Călătorii

Pe jos, pe drum de fier sau de pământ, în car, pe aripi de pajură sau spate de măgar,
prinţeselor le place, mai cu seamă, să vânture lumea fără teamă.
Să călătoreşti pe elefant, este pe cât de elegant, pe-atât de anevoie.

Din pricina aceasta e nevoie
să se instaleze, pe spatele lui lat, un mic palat
cu cameră de baie şi balcon
de unde, la câte-o baie de mulţime, să saluţi liotele anonime.
Prinţesele din Babilon îşi cultivau, pe elefanţi, grădina:

e vorba de faimoasele grădini suspendate din străvechiul Babilon. Acestea nu-s minciuni,
ci una din minuni, din cele şapte, ale lumii... Pe scurt, cu duşul şi cu pompa (de apă),
treaba-i simplă: elefantu-şi foloseşte trompa. Există, apoi, palatul-tren al principesei Capriciosa,
cel cu trei camere de baie, şi zeppelinul fabricat de principesa Gudrun von Badabum,
spre-a evada din insula în care trăieşte în surghiun
(cf. prinţesa Capriciosa, paginile 22/23
şi Prinzessin von Badabum, paginile 24/25).


--------------------------------------------------------------------------------


Animalele sunt de genuri diferite

FLUTURE NEGRU:
Fluturele negru-i heraldul
deznădejdii.
Ca faldul, oarecum, al
flamurilor negre.
Negrul e negru.
Pierderea nădejdii
şi-a sentimentelor alegre
(vezi prinţesa de Pârtzsec,
paginile 26/27).


LUP CENUŞIU:
Potrivit unei legende vechi,
o prinţesă fost-a înfiată de
către-o haită de lupi suri.
Cică aceştia au hrănit-o
prin sihle de păduri, cu
propriul lapte, înconjurând-o
cu întreaga lor căldură.
Cică poa' să se ivească,-n
câte-o noapte cu vânt,
de printre foşnete şi şoapte.
Trăieşte-n miază noapte, în
Siberia. Iar un bătrân lup
cenuşiu ar însoţi-o peste tot.
Cam asta-i tot ce ştiu.


INSEPARABILE(LE):
Două păsări care le-nsoţesc
pe prinţesele Ding şi Dong
oriunde merg acestea.
Seamănă-ntre ele precum
două picături de apă sau de
rouă: numele uneia e King,
al celeilalte este Kong.
Kong e pasărea prinţesei
Ding, iar King e pasărea
prinţesei Dong.
A nu se confunda-ntre ele,
chiar dacă King se-aşează
pe umărul lui Ding, şi Kong
- pe degetul lui Dong.
De reţinut:
King e cu Dong şi Kong cu
Ding.
Uneori, însă, poţi s-o vezi pe
Kong cu Dong, ca şi pe King
cu Ding
(vezi şi prinţesele Ding şi Dong,
paginile 50/51).



BALENĂ ALBASTRĂ:
Utilizată de prinţese ca
mijloc de transport mai
elegant şi de un superior
confort celui pe spate de
prea molcom elefant
(vezi călătorii, paginile
42/43).
Mai spaţioasă, demnă de
mult mai lungi croaziere.
Actualmente, traversarea
Antlanticului via Reykjavik
e considerată foarte şic.
A se rezerva din timp
bilete.


LICORN(Ă):
Specie de cal având, pe
frunte, un singur corn în
formă de torsadă.
Făptură foarte îndrăgită de
prinţese, - de-o mare
frumuseţe şi de-o delicateţe
fără seamăn. Nu se lasă-ntrevăzut
decât de ele. Pentru a putea să-l
întâlneşti, se cer o seamă de
precauţiuni: se cade să-ţi pui
cea mai frumoasă rochie, după
care să te duci într-o pădure; să te
aşezi pe-un trunchi de brad căzut
pe marginea unui drumeag. Licornul
se iveşte fără veste, atunci, din
bungete de codru. Se-apropie,
îşi îndoaie un genunchi, îşi
pune capu-n poala prinţesei şi
adoarme.
Uneori, are să-i împărtăşească
acesteia grijile şi micile-i
necazuri. O prinţesă ar fi strâns
într-o bucoavnă cu numele de
Ce povestesc prinţeselor licornii, toate
aceste mărturii, dar ea nu mai e,
astăzi, de găsit. S-o fi rătăcit pe
undeva, prin vreun pod de casă
bătrânească, prin vreun dulap vechi
de stejar, prin vreun întunecos
sertar.
Scrieţi-mi dacă o aveţi.


PĂIANJENUL MYGAL DE SENEGAL:
Utilizat de către prinţesele-africane, din
negura vremurilor până azi, pentru
citirea viitorului obscur.
Picioarele i se înmoaie în cerneală,
urmând să fie descifrate urmele lăsate
de acestea pe o imensă foaie de papirus.
În lipsa unui asemenea mygal (şi dacă
ţi-e o teamă de păianjeni, fără egal,
precum prinţesei Pitipitipythia), se poate
recurge şi la muşte, la unele de talie
mare: acelaşi procedeu, de bună seamă,
- cu deosebirea că, acum, urmele rămase
după ele, se cheamă, bineînţeles, scriere
minusculă de musculă (cf. prinţesa
Pitipitipythia, paginile 32/33).


RINOCEROZ:
Rinocerozul e creat pentru copii.
Înspăimântând mult mai puţin,
fireşte, decât acela cenuşiu sau
alb, rinocerozul (zis şi rinocerbul,
de blând şi temător ce este) e
oferit ca gnu de cârpă sau tatu
de jucărie - să se culce cu ei -
lui Pupidulce (vezi prinţesa Pupidulce,
paginile 66/67).


OAC-OAC-OACHIŢ-CHIŢ
Prinţesa Kuskah nu spune "vai!",
nici "ah!", căci nu se teme de nimic.
E gata să înfrunte toate primejdiile
din lume: nişte dragoni, o hoardă
de barbari saxoni, atacul câtorva
iguanodoni.
Ceea ce o sperie-i doar acest, cochet
în rest, oac-oac-oachiţ-chiţ (vezi
prinţesa Kuskah, paginile 54/55).


PITRILPITIPILILITIPIL:
Pasăre fabuloasă cu ciripit şi cu
penaj incandescent, de care doar
prinţesele au parte şi care poate
fi văzută, uneori, în herburile lor.
Specie dispărută. Ultima ar fi fost
zărită în 1666, în largul insulei
Pitrilpitipililitipil, de unde propriu-i
nume.


Notă: Amănunte despre lansarea cărţii Prinţese date uitării sau necunoscute în Agenda LiterNet.

♥


Domnişoarelor de după
cele de până acum,
inima li-i as de cupă [♥ ]
decupat dintr-un album
vechi, cu spiriduşi şi zâne
pentru care orice zi e,
prin pădurile păgâne,
un prilej de poezie,
cam dulceagă şi rozé,
ce se deapănă ca vata
cea de zahăr, - până e
feeria noastră gata,
când domniţele suspină...
Şi-şi aşteaptă,-n ceasul dalb,
câte-o tânără despină
Făt-Frumosul, pe cal alb.

inocent

nu esti modelul meu

combateti anorexia

Chanuka Songs
http://www.shuvubonim.org/chanukasongs.html
For anyone who might be interested we present here a few of the songs that we in the Yeshiva sing after lighting the Chanuka candles. They were recorded by our friend and fellow student at the Yeshiva, Avraham Bourstein. They are all the traditional Breslov or Chassidic melodies.

hag chanuka sameah

http://www.torahtots.com/holidays/chanuka/crafts/dreidelsong.htm

Dragi prieteni,

Miercuri seara, la ora 19, la libraria Carturesti, se lanseaza cea mai frumoasa carte pe care am vazut-o eu vreodata la noi in tara. Nu va dau inca un link pentru ca nu am avut timp sa pun pe LiterNet materiale despre ea, dar o sa le pun in week-end. Iar daca nu ati gasit inca nimic potrivit de Mos Nicolae, nu mai cautati, e cadoul perfect (cartea se cheama: Printese date uitarii sau necunoscute si e pentru printese mici si mari).

primit pe mail

"Tot ce am scris vreodată a fost un lung poem despre şi pentru mine".

interviu cu Mircea Cărtărescu, iunie 2002

Redacţia Respiro



Este "Orbitor" romanul vieţii dumneavoastră? Ce reprezintă el: o exorcizare, o "căutare/regăsire a timpului pierdut" sau căutarea absolutului?
Ca să nu orientez discuţia din start, voi răspunde foarte laconic şi superficial la întrebările dumneavoastră. Prin urmare, aş vrea ca aceste răspunsuri să nu fie luate neapărat cu titlu de adevăr, ci mai curînd ca nişte repere pragmatice.

“Orbitor” nu e, propriu-zis, un roman decît în sensul cel mai larg al cuvîntului. Eu prefer să-l numesc “o carte”. Ar putea fi, într-adevăr, “cartea vieţii mele”, nu însă în sensul de “cea mai bună”, sau “cea care va rămîne”, ci de scriere care le unifică-ntr-un fel pe toate celelalte. După “Orbitor” cred că se va vedea mai bine unitatea scrierilor mele.

2. În textele dumneavoastră sunt menţionate tehnici şi elemente de fiziologie mistică (Akasia, menţionarea chakrelor etc): ne puteţi detalia puţin interesul dumneavoastră pentru acestea?

Cred că o viziune mistică a lumii nu se poate dispensa de o meditaţie adîncă asupra corporalului, a corpului. Meditaţia mea nu se sprijină însă doar pe datele filosofiei oculte, ci şi pe cele ştiinţifice, religioase şi de experienţă a vieţii de zi cu zi şi noapte cu noapte.

3. Cum vedeţi raportul dintre scris şi spiritualitatea religioasă? Credeţi in Dumnezeu?

Scrisul este experienţă religioasă. A compune simple poveşti n-are nici un sens. În ceea ce priveşte credinţa în Dumnezeu, întrebarea mi se pare indecentă, căci este de tipul « îţi iubeşti nevasta ? », « îţi iubeşti patria ? », « îţi iubeşti părinţii ? », adică acel gen de întrebări care-ţi pătrund indiscret în intimitatea cea mai vulnerabilă. Aş spune totuşi că a fi un spirit religios mi se pare că înseamnă nu a avea credinţă (căci nimeni nu ştie ce-nseamnă asta, de vreme ce nimeni n-a mutat vreodată munţii din loc), ci a tinde din răsputeri spre credinţă.

4. Care sunt scriitorii cu care consideraţi ca aveţi afinităţi artistice?

Faptul că mă consider afin cu ei nu înseamnă că mă şi compar cu ei în vreun fel, căci ei sînt incomparabili: Proust, Kafka, Thomas Pynchon, Sabato. Şi alte cîteva sute din toate timpurile şi din toate curentele artistice, în măsura în care scrisul lor a încercat să depăşească literatura. Kafka nu scria ca să devină o glorie a literaturii de limbă germană, ci “ca să-şi înţeleagă situaţia”.

5. Originalitatea stilului pe care l-aţi elaborat este principalul argument pentru care sunteţi adesea citat ca fiind cel mai important scriitor roman in viaţă. Vă consideraţi expus pericolului de "a cădea" în manierism?

Aud acest lucru de douăzeci de ani încoace de la inşi care nu ştiu ce e manierismul. Într-adevăr, eu iubesc enorm pictura şi literatura manieristă a secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, operele unor Marino, Gongora, Kircher, Gracian, ale poeţilor manierişti englezi (metafizicii) şi germani, ale lui Shakespeare însuşi. Îmi plac Pontormo, Parmigianino, Rosso Fiorentino şi marele, dublul Monsu Desiderio. Manierismul istoric, pornit din căutările tîrzii ale lui Michelangelo, a fost una dintre cele mai strălucitoare epoci din istoria culturii. Eu, personal, nu mă consider un stilist, manierist sau nu, ci, cu toată modestia, un om lucid, un om care gîndeşte, fie şi într-o formă artistică. Paginile mele, oricît de “vizionare” şi aparent încîlcite, cred că sînt totuşi precise şi nu se joacă de-a izmeneala stilistică. Riscul pe care-l simt mereu nu e de a deveni un “manierist” (traduc: un ins devitalizat, care umple cu fraze frumoase un gol ideatic şi narativ), ci, dimpotrivă, de a eşua în cel mai tern raţionalism.

Cît despre faptul că aş fi “adesea citat ca fiind cel mai mare scriitor român în viaţă”, aş fi foarte curios să-mi arătaţi şi mie unde aţi citit asta, căci, cu toată sinceritatea, n-am întîlnit încă nicăieri ceva asemănător în legătură cu mine.

6. Ce este un "scriitor profesionist"? Vă consideraţi un astfel de scriitor?

Un profesionist este un meseriaş care cîştigă bani din meseria sa. Cînd voi cîştiga şi eu bani din scrisul meu, măcar cît să pot trăi decent, mă voi considera un profesionist al scrisului. Pînă atunci rămîn un amator…

7. Cum vă gîndiţi la ceilalţi, la cititorii dumneavoastră? Existţ ei atunci cînd scrieţi?

Nu-mi cunosc cititorii. E unul dintre cele mai mari prilejuri ale mele de “teamă şi cutremurare”. Nu ştiu pentru cine scriu. Un tîmplar, cînd face un scaun, are intuiţia formei umane şi ştie că pe scaunul său va putea sta aproape orice om. Eu nu am nici o idee despre forma spirituală a celui care citeşte şi nu-mi dau seama dacă obiectul produs de mine va fi potrivit pentru fie şi o singură fiinţă. Dar am văzut o dată ceva pentru care cred că merită să scrii şi să publici: o fată care a descoperit “Nostalgia” printre sutele de cărţi de pe o tejghea, în gară, a cumpărat-o fericită şi literalmente a fugit cu ea strînsă la piept. Imaginea asta a făcut pentru mine cît toate cronicile elogioase la un loc.


8. Cum ar putea fi lumea asta mai bună şi mai frumoasă?

Cînd toţi ne vom da seama cît de bună şi de frumoasă e.

9. Conducerea cenaclului de la Litere, participarea la experimentul Tescani, chiar publicarea "Jurnalului", care v-a slujit ca laborator de creaţie, sunt acte de generozitate faţă de tinerii scriitori. Veţi continua să aveţi astfel de initiaţive sau vă veţi retrage în "turnul de fildes"?

Vreau foarte mult să-i ajut pe tinerii de talent (ceilalţi nu trebuie ajutaţi, ci descurajaţi, dar aici n-am nici o vocaţie), însă există o contradicţie în strategia mea de viaţă care aproape că mă împiedică să fac asta. Ca să poţi ajuta pe cineva, trebuie ca tu însuţi să fii cineva în viaţa socială, culturală etc. Dar eu am ales de la-nceput să stau deoparte, ceea ce mă lipseşte aproape de orice putere. Pot doar să scriu despre cărţile celor tineri, şi asta voi face mereu.

10. Ce crede mama Dvs. despre cărţile pe care le-aţi scris? Cum se regăseste în pasajele în care vorbiţi despre ea?

Nu le citeşte. Mama e o femeie simplă care nu-şi pierde vremea cu prostii. Părinţii m-au descurajat cît au putut în adolescenţă să scriu literatură şi, pînă la urmă, mirîndu-se cît sînt de încăpăţînat, m-au lăsat în plata Domnului.

11. Cum aţi sintetiza într-o singură frază ceea ce aţi publicat pînă acum?

Tot ce am scris vreodată a fost un lung poem despre şi pentru mine.

Sindromul de oboseala cronica

Sindromul de oboseala cronica este definit prin existenta unei stari de oboseala foarte accentuata de cel putin sase luni, asociata cu alte simptome clinice sistemice si neuoropsihice. Conditii cronice care exclud diagnosticul de sindrom de oboseala conica sunt boli netratate precum hipotiroidismul, sindromul de apnee in somn, hepatita cronica activa, diferite afectiuni psihice, anorexia si bulimia nervoasa, abuzul recent de substante toxice.

Uneori apare brusc, frecvent dupa un episod infectios acut. Cu toate acestea nu exista suficiente dovezi care sa demonstreze o legatura concreta intre diversi agenti infectiosi si sindromul oboselii cronice. Studiile din ultima vreme au evidentiat o serie de modificari in organismul persoanelor care prezinta aceasta afectiune precum cresterea numarului celulelor sistemului imunitar, modificarea nivelelor unor enzime, cresterea colesterolului si prezenta unor mici cantitati de anticorpi antinucleari. In multe cazuri acest sindrom apare dupa o raceala, bronsita, hapatita sau dupa afectiuni intestinale. Unele persoane acuza perioade de stress intens care au precedat debutul oboselii cronice. In alte cazuri aceasta se instaleaza gradual, fara o boala evidenta sau alt eveniment declansator.

Semne si simptome:

La unele persoane afectarea este evidenta, caracterizata prin scaderea randamentului intelectual si profesional, lezarea functiei cognitive, slabiciune musculara si durere.

Fata de simptomele unei raceli banale care dispar dupa cateva zile, simptomele oboselii cronice persista sau apar si dispar, alternant frecvent pentru mai mult de sase luni. Simptomele includ:

- Oboseala (prezenta in 100% din cazuri)
- Dureri de cap;
- Tulburari de memorie, confuzie, dispozitie instabila, iritabilitate
- Insomnie, ameteli
- Slabiciune musculara neexplicata;
- Dureri musculare si articulare;
- Lipsa de concentrare;
- Respiratie sacadata, durere toracica, pierdere in greutate, noduli limfatici durererosi, transpiratii

Este intalnit la persoane de toate varstele, rasele si din toate clasele sociale. Este diagnosticat de 2 – 4 ori mai frecvent la femei, posibil datorita unor factori biologici, sociali si de ordin psihologic:

- Sindromul oboselii cronice are o distributie pe sexe asemenea lupusului sau sclerozei multiple care afecteaza mai frecvent femeile decat barbatii;

- Femeile au o disponibilitate mai mare decat barbatii de a vorbi cu medicul despre simptomele unui posibil sindrom de oboseala cronica;

- Se banuieste o susceptibilitate mai mare a sexului feminin pentru stres si efectele sale nocive

- Comunitatea medicala este inca sceptica fata de aceasta sindrom iar publicul nu sesizeaza intotdeauna simptomele, de aceea se crede ca boala este subevaluata

Ce cauzeaza sindromul oboselii cronice?

Mult timp s-a crezut ca aceasta este o afectiune nervoasa caracterizata prin slabiciune si oboseala si s-a numit neurastenie. Ulterior a fost incriminata o infectie virala responsabila de aceste simptome, dar noile dovezi au contrazis si aceasta teorie. Mai nou, alte explicatii au fost sugerate:

- Anemia (carenta de fier};
- Nivel scazut de zahar in sange (hipoglicemie
- Diferite alergii la mediul inconjurator;
- Diferite infectii

Diagnosticul:

Este dificil de pus pentru ca simptomele acuzate nu sunt specifice si pot fi intalnite intr-o multitudine de boli. Este un diagnostic de excludere, prin eliminarea unor boli ce manifesta aceleasi simptome.

Tratamentul:

Nu exista un tratament eficient al aceste afectiuni pentru ca nu exista o cauza clara a sidromului de oboseala cronica. Este de ajutor tratamentul simptomelor care include antiinflamatoare nesteroidiene precum ibuprofen pentru durerile musculare, febra si preparate antihistaminice pentru alergii.

Alaturi de acestea se recomanda:

- Dieta echilibrata si respectarea timpului de odihna;

- Exercitiu fizic usor, fara a produce o oboseala mai mare;

- Evitarea stresului care poate agrava simptomele;

Profilaxie

Preventia tine intr-o oarecare masura de stilul de viata, de susceptibilitatea organismului la diferite afectiuni sau de rezistenta fiecaruia la stress. Cu toate acestea sindromul de oboseala cronica nu poate fi nici prevenit si nici vindecat. Tratamentul la domiciliu si anumite medicamente, cand e cazul, pot controla sau reduce simptomele.

Un articol de Ciprian Chitu

Elegie pentru dialog - cea mai nouă carte a lui Patapievici

Marius Chivu scrie despre noua carte a lui HRP, inliternet:

De ce, avînd filozofi, nu avem şi o istorie a filozofiei româneşti?, se întreabă, pe urmele lui Liiceanu, H.-R. Patapievici încă de la începutul eseului Despre idei & blocaje. Filozofi n-au fost mulţi, dar teoriile lor ar fi fost suficiente pentru a crea o tradiţie sau o istorie a gîndirii filozofice româneşti: "Cultura noastră este endemic caracterizată de un non sequitur sistematic între opera de idei şi recepţia specializată". Întrebarea bate însă mult mai departe, la nivelul generic: de fapt, de ce cultura română este o cultură minoră? De ce, cu excepţia celor integraţi în culturile occidentale, scriitorii sau artiştii români nu au fost omologaţi în Vest şi nu au intrat în circuitul cultural internaţional? Ce a lipsit şi ce a prisosit culturii române pentru a-şi fi impus valorile şi afară şi pentru a-şi fi depăşit statutul de cultură second-hand? Sînt întrebări pe care şi le vor fi pus şi Fundoianu, în 1921, şi Eugen Ionescu, în 1934, şi Culianu, în 1991, cînd se arătau dezamăgiţi de lipsa de anvergură a culturii noastre. Fără a le împărtăşi scepticismul pînă la capăt, H.-R. Patapievici încearcă să dea un răspuns schiţînd un mediu cultural vicios în care hegemonia culturii generale datează încă din premodernitate ("o cultură de literaţi"), culturile specializate nu s-au dezvoltat, iar dialogul academic n-a făcut tradiţie. În lipsa şcolilor de gîndire, a programelor de cercetare, a publicaţiilor de specialitate, a dezbaterilor publice controlate de regulile dialogului şi a unui spaţiu public activ, nu s-a structurat masa critică necesară unei pieţe a ideilor libere, continue şi impredictibile, caracterizate printr-o "cultură a diferendului" bazată pe argument şi nu pe retorică, cerinţă obligatorie pentru vitalitatea schimbului de idei care fac o cultură solidă: "La noi, în spaţiul public, specializările nu comunică, oamenii dintr-o disciplină refuză să discute, grupările intelectuale se detestă, personalităţile se suspectează, premiile sînt gîndite ca premii-contra. Lumea culturală este sfîşiată între provincii istorice, cartele de generaţie, partizani de ideologie, partizani de chiverniseală, ţuţeri de inimă, neo-oportunişti şi paleo-oportunişti... Iar peste tot acest peisaj de ruptură tronează, uriaş, anacronic şi imbecil, statul: adăugînd tuturor acestor clivaje mişcătoare şi opoziţia dintre cultura oficială, care are atributul de naţională, şi restul culturii, căreia i se refuză, alături de subvenţii, dreptul la orice statut istoric."

Mi-e dor sa citesc ceva care sa-mi faca placere aproape gustativa
mi-e dor de cuvantul scris, mi-e dor de sentimentul boem de a zace cu o carte in mana pur si simplu.... de ce m-oi fi facut om de litere daca nu pot sa mai fac asta? daca nu pot sa-mi mai fac din carte scut....
ma oboseste toata forfota asta in jurul nimicurilor
mi-e dor de mine

aur, caviar si.... vin

aur, caviar si... vin... dar nu pe masa ci pe piele...
ce sa mai inventam sa le luam banii la fraieri
pe ce sa mai cheltuim? ... ne spune www.yourmoney.ro

Masaj facial cu aur
Tratamentele de infrumusetare ne elibereaza de stresul cotidian, dezvaluind in acelasi timp un zambet mai fermecator, o piele mai catifelata, un corp mai odihnit. Iar daca vorbim de masajele faciale, nimic nu se compara cu senzatia unei pieli curate si atat de catifelate. Salonul UMA America din Beverly Hills, California, s-a gandit la un tratament japonez regesc: masaj facial cu aur de 24 K.

Ideea nu e chiar noua. Aurul este folosit inca din antichitate in procesele de infrumusetare, insa procedura nu este simpla. Aurul trebuie dizolvat mai intai pentru a se putea intinde pe piele. Pentru aceasta, UMO America utilizeaza o tehnologie inovativa japoneza, numita Gamma PGA (Pure Natural Hydration). "Efectul" Gamma PGA este mult mai elastic decat colagenul si mai hidratant decat acidul hialuronic pe care il regasim in cremele de fata. Provine din alimental japonez pe baza de soia, Natto Gum, care nu contine conservanti si este 100% natural. Schimbarea ionica produsa de Natto Gum patrunde in piele odata cu aurul. In ce consta masajul? Se aplica doua tratamente cu Nano Mist, apoi aurul este masat pe piele pana cand dispare, lasand fata invaluita intr-o stralucire..de aur.

pana unde merg unii cu absurdul
m-am gandit sa reproduc si atat... cuvintele sunt de prisos... dar am totusi o curiozitate: cum e ala gen ginecologic?? o fi fiind gin ginecologic
ce ierburi fumeaza copiii astia pe la cenacluri?
la noi mergea o bere pe lipscani si un ceai cu rom... chimicalele astea le distrug creierul
asa... fii atent: dau citat de ep un blog pe care tinerele condeie se afirma mai noi... banuiesc eu ca sunt in marea lor majoritate filologi...
ea se numeste Lucia Simona Dinescu, si s-a destrabalat in cuvinte astfel:
despre ceea ce gasim pe blogul Oanei Catalina Ninu

E o poezie a celui de-al treilea gen (nici masculin, nici feminin, nici falic, nici ginecologic), in care organismul este extrem de sexualizat, dar cu o sexualitate multipla, inconsistenta pe o directie determinata. Asadar, nici homo, nici hetero, ci mai degraba autoerotism ambiguu, situat la granitele regnurilor si speciilor. Niste fiinte transgenice populeaza aceasta lume cu identitati corozive. Poeta se revolta impotriva datului biologic, cu toate ca numai pe acest dat se bazeaza. Celalalt „dat“, cel construit in mod cultural, este prea voalat pentru a fi determinant.

si ca sa exemplificam
iata cum scrie Oana Catalina Ninu

în burta mamei picioarele-mi sunt despărţite de trup

îmi port sub bărbie pungile-burţi cu pisoi morţi

sunt singură în blana asta pe dinăuntru aspră şi păroasă

fisura din pod îmi aminteşte de mâna mea strecurându-se între cămăşile Ei

sorbindu-i cuvintele prin hainele steilmann cuvinte închegându-se cleios prin porii pielii

împreunându-se câte trei-patru deodată atunci pe barele de lemn putred cu picioarele atârnând în gol

în căldura aia cu noduli şi mobile vechi frecându-mă de stâlpi şi căutându-mi picioarele

atunci mă deschideam şi spărgeam oglinzile (am resturi de cioburi în plămâni)

.

numele meu este ana şi am venit să vă sucesc minţile

îmi târăsc după mine femeile din cearşafuri, despletite şi însemnate cu mir

le trag de păr le desfigurez le muşc de coapse le alung în cutele fustei

îmi cos limba de buric cu aţa din cui cu care tăiam acasă mămăliga

.

răsfoiesc calendarele fotografii alb-negru cu străini pişcându-mă de mână

canalele de scurgere cu camere video briciul griului durerea din fiecare unghie

din fiecare colţ solzos al trupului nisipul din vene nisipul greu scrâşnind între dinţi

răceala gresiei din dimineţile fără coate şi genunchi

poem din volumul Mandala (2005)

copii frumosi- incercati, o sa va placa

Comorasu Augustin ?Adi?- Bass

Stefan Oprea- Voce si Compozitie(muzica+texte)

Comorasu Cristian ?Como?- Chitara

Ciolan Ionut - Chitara

Razvan Staicut- Tobe



NightFly a fost la inceput un vis frumos, care parea nerealizabil. In Romania e foarte greu sa faci muzica de calitate, pentru ca iti trebuie foarte multi bani, si daca nu ii ai, compensezi cu foarte multa pasiune si daruire. Cantam in engleza pentru ca vrem ca mesajul nostru sa fie universal si pentru ca…asa au iesit piesele, in engleza. NightFly inseamna a face muzica buna pentru a transmite publicului…pasiunea pentru muzica. NightFly inseamna a face arta, nu bani.



WEB:www.myspace.com/nightflyus

muzeu de mare.... exceptie

muzeul muraturilor

Elena Serlea, de 58 de ani, din satul sibian Nemsa, poate sa faca muraturi din absolut orice fruct de pe pamant . Nu toate sunt destinate insa consumului, intrucat femeia vrea sa deschida un muzeu al muraturilor.
Elena pune la murat orice. Morcovi, gogonele, gogosari, struguri, mere, gutui si spune ca foloseste retete secrete stravechi. 'Am ajuns sa am clienti din Anglia sau din Norvegia. Saptamana trecuta a fost la mine un duce din Scotia si sotia sa. Au insistat foarte mult sa cumpere un borcan, insa a trebuit sa-i refuz. Toate borcanele din crama sunt viitoare exponate ale muzeului muraturilor, pe care o sa-l deschid in cateva luni aici, la Nemsa', ne-a mai spus tanti Elena.

stiri ROL.ro

daca aude emi moare

romania mea, a ta ... de fapt a cui...

am postat asta in trecut pe forum, dar cred ca e bine sa copiez aici
e o idee sau mai bine zis sunt cateva idei care mi se tot invart prin minte de cate ori ma gandesc la romani si la romania de azi
poate il agreati sau nu pe omul care aduce cartea.... uneori dadeam nas in nas cu el printre rafturile de la libraria eminescu... ( cea care era emblema, simbolul rezistentei intelectuale din bucuresti in anii 80, cand se statea la cozi interminabile , pe trotuar , ca sa apuci un exemplar din camus sau din zola... unii cred ca mai stiu despre ce vorbesc... si cea care acum abia mai respira sufocata de soldurile de la kenvelo).... ma opream in spatele lui si spionam sa vad ce a ales, ce rasfoieste....
am gasit un dialog intre el si rusan ( sotul anei blandiana ).... vi-l redau mai jos... exprima un adevar crancen, in opinia mea... apoi mai vorbim despre europa si vasalizare

Şcoala de Vară de la Sighet (14 august 2006)

Comunismul ca moştenire genetică

Dan C Mihăilescu

Romulus Rusan: Sunt emoţionat să vi-l prezint pe ilustrul nostru vorbitor, Dan C. Mihăilescu, „omul care aduce cartea” şi este o onoare ca dânsul să deschidă şcoala noastră de vară. Este cronicarul cel mai competent al momentului şi cel mai fixat pe cartea fiecărei zile. Mă jenez să-l laud prea tare. Este criticul literar care trece de condiţia lui spre o anumită filozofie a criticii literare, departe de toate criteriile generaţioniste sau de polemicile între „oierii” şi „boierii minţii”.
Dan C. Mihăilescu: Vă mulţumesc şi bine v-am găsit. Cred că fiecare dintre noi are o uşoară mişcare de smerenie, sau măcar de jenă, în faţa locului în care ne aflăm, Muzeul Memorial de la Sighet. Noi n-am suferit nici măcar pe sfert din cât au suferit cei de aici. Vom muri oricum altfel – sper - decât au murit oamenii de aici. Noi umblăm pe coridoarele Memorialului, cum ar fi zis Ţuţea, „ca o dihanie într-un magazin de porţelanuri”, chiar dacă sunt porţelanuri legate cu fiare la mâini. Te simţi umil, un pic inutil pentru că tu practic calci pe treptele pe care, cum spunea doamna Blandiana, deţinuţii auzeau atunci capul lui Maniu cum era târât pe scări, treaptă cu treaptă. Este însă o umilire bună, până la urmă, să ai şansa să calci cu tălpile pe locurile de care s-a izbit Iuliu Maniu. Asta te face cât se poate de profund răspunzător şi vinovat, fie şi indirect, faţă de ce eşti sau nu eşti încă, faţă de istoria pe care o porţi în sânge. Pe de altă parte, am fost lovit astăzi de imaginea unui om care a fost nu o dată taxat drept canalie, poate cea mai genială canalie pe care a avut-o politica noastră, un cinic extraordinar, Constantin Argetoianu, un om îndeobşte tratat de cameleon, un om imoral, epicureu caustic, ins mercantil etc. A fost într-adevăr un om care a ştiut să se îmbrace în toate viciile pe care le are România. Este un memorialist politic extraordinar, chiar dacă el, ca om, a fost, cum spunea Eminescu de Caragiale, o „arhicanalie”. Dar uite că tocmai canaliile de-un astfel de calibru dau până la urmă o imagine esenţială despre umanitate, ca şi despre noi, o imagine cam neplăcută, dar în orice caz reală. Or noi, măcar aici la Sighet, asta căutăm : realul, căutăm adevărul. Văzând fotografia lui Argetoianu într-una dintre sălile de alături, puteţi să o comparaţi cu imaginea lui din manualele de istorie, cea ultra-histrionică, de dandy, boier, epicureu, un frecventator de plăceri extraordinar, rotund şi roşu la faţă, plin, transpirat, om de fripturi, vin negru, caviar şi şampanie, un tip carnal din toate punctele de vedere, şi-l veţi vedea aici fotografiat ca muribund, descărnat, golit, smochinit, ofilit, uscat şi, dintr-odată, îţi dai seama că şi canaliile au avut suferinţa şi moartea lor aici. O moarte atroce şi nobilă totodată, o moarte care le absolvă de mare parte din vină. Sigur, suferinţa şi extincţia nu iartă pe nimeni, dar atunci când acestea sunt induse deliberat până şi cea mai josnică fiinţă capătă cel puţin o unduire de aripă îngerească.
Ei bine, despre astfel de micuţe „canalii” vinovate şi nevinovate în compromisul lor existenţial am să vorbesc astăzi aici. Vreau să mă fac pentru o clipă avocatul lor, să vă arăt cum comunismul a devenit mult mai înfiorător, în anumite aspecte ale sale, cele perverse, decât nazismul chiar. Nazismul, sigur, a fost o fabrică de exterminare pe bandă. Pe anumite porţiuni şi Stalin a ştiut şi a vrut programatic să extermine ca şi Hitler, cu deosebirea că nazismul a durat 12 ani şi a desfigurat o jumătate de Europă, în timp ce marxismul a desfigurat timp de 70-80 de ani trei sferturi din planetă. Dar, mă rog, nu teorie am venit să fac aici – vă invit pentru asta să citiţi cărţile lui Ernst Nolte, Stephane Courtois ş.a.m.d. – ci să vă povestesc despre „mica teroare” – cum i-a zis Radu Portocală - acea manieră în care comunismul s-a insinuat înăuntrul nostru, în sufletele, sângele şi oasele noastre, până în ADN. Chiar şi în al vostru, cei născuţi după 1989, dacă nu veţi şti să vă lepădaţi la timp sau să vă conştientizaţi la timp toate aceste micuţe monstruozităţi, micuţe dihănii, toată această armată de insecte care s-au disipat în fiinţa noastră.
Am să încep prin a vă da un citat. Am să-mi pun vorbirea de astăzi între două paranteze: de o parte un citat din Mircea Eliade şi de cealaltă parte, la sfârşit, un citat din Horia Roman Patapievici.
Cred că revelaţia editorială acestui an este „Jurnalui portughez” al lui Eliade, pe care vi-l recomand. (Până şi aici sunt „omul care aduce cartea”, nu pot să mă dezic). În acest „Jurnal portughez”, inedit în România până acum două luni, la data de 15 ianuarie 1943 – deci eram cu un an înainte de 1944, cu doi ani înainte de mai ’45 şi deci cu doar 5-6 ani înainte de Sighet, Aiud, Gherla, Canal etc.-, Eliade nota aşa: „Mă gândesc uneori, meditând liniştit, la noua lume slavo-comunistă pe care ar organiza-o Stalin. România devenită soviet îşi va pierde burghezia şi intelighenţia, dar masa, în cazul când nu va fi deportată, va câştiga o educaţie mai bună, o sanitaţie corectă. Iar după cinci sute de ani ruşii se vor retrage. Cum va arăta la faţă, atunci, neamul meu?” Asta era deci în ianuarie 1943, iar în iunie acelaşi an: „România şi chiar neamul românesc (în elementele lui de continuitate istorică şi culturală) trec prin cea mai mare criză din existenţa lor. Suntem vecini cu un imperiu de vreo şase ori mai mare decât întreaga Europă, cu 200 de milioane de locuitori şi care în anul 2000 vor ajunge circa 400-500 de milioane, cu un spaţiu economic şi geopolitic formidabil, cu o mistică socială, ecumenică şi populară, mai ales la sfârşitul războiului: foamete sărăcie, ruini, revolte, deznădejde). În faţa acestui colos în marş victorios, o Românie bolnavă, optimistă şi credulă. (...) Nimeni nu vede faptul simplu, că dacă ruşii nu pot fi bătuţi, căderea Germaniei va aduce după sine ocuparea României de către sovietici, cu tot ceea ce urmează: executarea celor 100 000 de oameni, care în pofida păcatelor lor alcătuiesc astăzi fenomenul românesc”.
O sută de mii de oameni estima Eliade că era de ajuns de decapitat, şi la propriu, şi la figurat, ca să dispară România. Odată ajuns aici, nu pot să nu-l evoc pe Cioran, care mi-a spus (şi mie) în toamna lui 90: „Dragă, România nu mai există, poporul român nu mai e. Noi suntem o populaţie. Dumneata trebuie să pricepi că acel milion de morţi de la primul război mondial, sutele de mii de morţi de la cel de-al doilea război, elita decapitată la Canal, tot ceea ce a fost coeficient de maximă inteligenţă în România a fost decupat, a fost tăiat, a fost ars, călcat în picioare sau malformat, sau exilat, oricum nimicit.” Şi a încheiat exasperat : „Cu cine vrei să refaci dumneata România?”
Ei bine, când a apărut generaţia lui Patapievici, în ‘90, generaţia lui Bădiliţă, generaţia lui Teodor Baconski, am revăzut cu toţii cum se poate reface, dintr-o dată, peste noapte, tot acest arc voltaic, toată acea legătură prin care noi ne imaginam că ADN-ul românesc, adevărata zestre de românism intelectual, a dispărut. Ei bine, s-a refăcut cu iuţeala trezirii dintr-un coşmar. Sigur, nu identic, nu cu forţa şi amploarea interbelicului, dar, în orice caz, ţesutul începuse să se refacă. Şi trebuie să vă împovărez cu această vorbă : vreţi, nu vreţi, odată ce vă aflaţi aici, v-aţi ales singuri sau aţi fost selectaţi de destin sau de istorie pentru a vă lua în spinare marea povară a Ideii naţionale, aşa cum ne-am luat-o şi noi, în felul nostru, în ‘65 – ’75.
Am acceptat să vin aici, chiar dacă mă simt vinovat că n-am suferit nici a mia parte din cât au suferit cei care au trecut pe aici, dintr-un motiv anume : mă simt răspunzător faţă de cei care, după 1989, oameni de 80, 70, 50 şi chiar 30 de ani mi-au făcut mărturisiri în ceea ce priveşte vinovăţia lor faţă de comunism, de modul în care au colaborat cu ceauşismul. Dintr-o dată mi-am dat seama că noi facem în istoriografia noastră o nedreptate, până la un punct normală. După 1989 am încercat toţi să arătăm ceea ce a însemnat, după cum spunea Eliade, politica de exterminare a elitelor româneşti dictată de Moscova în concubinaj cu stângismul european, cu Parisul, cu toţi spionii britanici care au binevoit să lucreze nu pentru her majesty, ci pentru Stalin, pentru Internaţionala nemuritoare. Rusia a vrut să ne decapiteze, exact cum au vrut de secole şi turcii, şi ungurii. Ei bine, această perioadă a dejismului, în care Securitatea şi armata au fost strictamente şi deliberat represive, riscă - pe bună dreptate şi până la un punct - să minimalizeze sau să malformeze cealaltă faţă a perfidiei, care este perioada ceauşistă, perioada „umanismului socialist”. O perioadă mult mai perfidă pentru că, insidioasă, a dat de o parte represiunea şi a pus în locul ei prevenirea. Aparatul represiv, Securitatea, n-a mai fost deliberat fizic-exterminator. N-au mai arestat, n-au mai bătut, n-au mai tăiat mâini, urechi, nasuri, n-au mai violat fete şi femei pe masa anchetatorului, nu i-au mai pus pe deţinuţi, ca la Piteşti, să-şi bea reciproc urina, să...şi să... şi să... Tot acest regim de teroare făţişă dispare pentru a face loc teroarei ascunse, fricii generalizate. Apare comunismul cu faţă umană. Apare Securitatea de omenie, cum spun mulţi dintre ei, chiar şi acum. Am fost întrebat de atâtea ori după 1989: Ce tot ai dumneata, domnule, cu comunismul ? Te-a bătut pe dumneata cineva? Nu. Dumneata te-ai născut în ‘53, anul în care moare Stalin. Este ştiut că după ’53, până la revolta budapestană, la noi apare primul dezgheţ. Moare Stalin, dispar o parte din articulaţiile aparatului represiv. În ‘55 – ‘56 domnul Mihai Şora, preyent azi aici, a făcut un lucru extraordinar, a început BPT-ul. Tot atunci apar „Groapa” lui Barbu, Marin Preda cu volumul I din „Moromeţii”, „Străinul” lui Titus Popovici... V-aţi gândit vreodată ce a însemnat pentru oamenii aceia care au trăit dezgheţul anilor 50, apoi noua menghină de la 1958, celălalt dezgheţ, cel mare, al ceauşismuzlui de la 1965, urmat de noua presiune de după Tezele din iulie 1971, de speranţele în detensionare de după cutremurul din martie 77, şi iarăşi îngheţul teribil de după fuga lui Pacepa, de după scandalul MTS de la începutul anilor 80... şi tot aşa, - v-aţi gândit, zic, ce-a însemnat pentru fiinţa noastră această blestemată succesiune de permisivitate şi neoclaustrare ? Pescarii ştiu foarte bine că e de ajuns să-i dai un pic de aer peştelui prins în cârlig pentru ca jumătate din forţa lui pulmonară şi de rezistenţă să dispară. Ei bine, perioadele astea de dezgheţ, de aparentă normalizare, în care au fost lăsate sincronizările cu Europa, traducerile marilor autori, chiar de dreapta şi centru-dreapta, cu libertatea călătoriilor în Occident, cu burse, vernisaje, turnee, reviste pline de iniţiative curajoase „cu voie de la stăpânire” erau nişte perioade de aerisire extraordinare. Trezirea, însă, într-un nou îngheţ, devenea un chin dublu, pentru că te găsea deja „viciat” de speranţă, de normalitate, erai deja – şi ireversibil – atins de gustul atât de dulce dureros al libertăţii. Ţin să vă spun că eu, născut în 1953, anul morţii lui Stalin, în ‘64-’65, când Ceauşescu a deschis România Congresului al IX-lea, pe urmele dezgheţului instaurat de Dej în ‘62, habar n-am avut când am intrat în UTC. Am intrat pe fondul lui august 1968, cu intrarea trupelor sovietice în Praga, am mers pe jos, cu colegii de şcoală, de la Belu până în Piaţa Palatului ca să ne oferim lui Ceauşescu, să ne exprimăm dorinţa de a lupta cu arma în mână la Siret sau pe Prut, că auzisem că ruşii vor să intre în România. Eram fericiţi să murim cu arma în mână pentru Ceauşescu. Dar tot pe fondul ăsta, de patriotism nebun, liceal, eu ceream la Europa Liberă - că aveai voie să trimiţi pentru Power-play la disk jokey-ul legendar de atunci Cornel Chiriac - Bad Moon Rising şi Proud Mary, Creedence Clearwater Revival. Erau anii lui Led Zeppelin, Deep Purple, Festivalurile de la Woodstock, Isle of Wight, mişcarea Flower Power noi vedeam la Biblioteca Americană Zabriskje Point pe muzica lui Pink Floyd, eram nebuni după Beatles şi Rolling Stones ş.a.m.d.. Ei da, în contextul ăsta am intrat noi în UTC. Era ceva extraordinar. Habar n-aveam de partid, de jdanovism, de stalinism, de Dobroliubov, Cernişevski, Plehanov, de rivalitatea dintre bolşevici şi menşevici, dintre Stalin şi Troţki, nu ştiam nimic altceva decât amestecul de Blaga, Rimbaud, Dorin Liviu Zaharia şi Festivalul A de la Arhitectură. Deci, bătrânii mei de azi, comuniştii care au luptat la Bumbeşti-Livezeni să facă viaducte peste nu ştiu ce munţi şi să arunce-n aer stâncile pe la Agnita-Botorca, îmi spun cu dreptate: „Ce-ai ştiut şi ce-ai făcut dumneata? Voi dansaţi rock, dansai Chubby Checker în taberele UTC de instructaj, umblaţi după blugi şi geci de piele Harley Davison. Ce comunism aţi trăit voi, mă?”.
În istoriografia noastră avem toată dreptatea să cunoaştem cât mai bine cine şi cum a făcut rezistenţa din munţi, cine au fost Toma Arnăuţoiu şi ai lui, cine au fost Ion Gavrilă Ogoranu, Motrescu ş.a.m.d.. Ştiţi şi dumneavoastră volumele editate de Fundaţia Academia Civică, de la Institutul pentru Studierea Totalitarismului sau cele de la CNSAS. Ştim foarte bine şi trebuie să ne plecăm aşa, ca nişte victime indirecte, în faţa Adrianei Georgescu, a Aniţei Nandriş, a Lenei Constante, a lui Ion Ioanid, Nicolae Steinhardt, Oana Orlea, Petre Pandrea, Aurel State. Ştim foarte bine ce au fost Jilava, Malmaison, Cavnic, Aiud, Gherla, Râmnicu Sărat, Sighet, Periprava, Salcia. Culmea este că la ora actuală ştim mai bine cine au fost Maromet, Nicolski, Dulberger – Dulgheru, Ciolpan, Răduică, Pantiuşa Bodnarenco, Enoiu et co., ştim mult mai multe despre lotul Pătrăşcanu sau înscenarea de la Tămădău, decât ştim – practic - ce a însemnat perfidia pe termen lung a dezgheţului ceauşist. Vreau să vă rog să ne gândim un pic, dincolo de această represiune fizică în faţa căreia ne plecăm smeriţi cu toţii, că noi ăştia care am dansat rock şi am intrat în partid la mişto, îmbibaţi fiind de Holderlin şi Jethro Tull, de Pascal şi Pink Floyd, suntem la fel de bolnavi, dacî nu într-un fel şi mai suferinzi, suntem victime - nu ca Iuliu Maniu, Argetoianu sau Ion Mihalache - dar avem şi noi un făt mort înăuntrul nostru. Nu l-am lepădat încă, nu am dat încă afară acest şobolan mort pe care îl ţinem în noi din laşitate, dintr-o complicitate mai mult sau mai puţin conştientă cu Sistemul compromisului general, din faptul că 99% dintre noi avem o rudă vinovată, un părinte pătat, cu un dosar fie de deţinut politic, fie de activist, fie de complice, fie de securist, fie de persoană de legătură. Sau avem un prieten care într-o bună seară ne-a spus că este securist, că a fost şantajat şi a ajuns delator, că a turnat ani de-a rândul... iar noi am mai turnat o bere, şi am băut şi l-am compătimit ! Undeva, toată această mortăciune se află înăuntrul nostru, astfel încât cred că şi eu am dreptate, ca victimă nenorocită, vinovat nevinovat, să mă compar, pe de o parte, cu victimele inofensive ale dejismului, iar pe de alta cu fiinţele irepresibil agonizante ale ceauşismului.
Mie mi-a plăcut întotdeauna să întorc lucrurile cu încetişorul pe toate feţele, să văd şi faţa luminoasă şi ceafa-ntunecată, cu atât mai mult atunci când este vorba de culpabilitatea difuză şi de necesitatea unui verdict. Mă refer în speţă la deosebirile dinte colaborarea profesională cu Securitatea, făcută pe bază de şantaj mai mult sau mai puţin evitabil, - şi delaţiunea benevolă şi sistematică, având conotaţii şi urmări evidente de poliţie politică. Am să vă prezint succint câteva cazuri concrete de cunoscuţi ai mei care au considerat de cuviinţă să se „autodemaşte” într-un context sau altul şi în faţa cărora am rămas pentru totdeauna captiv acelui teribil îndemn christic „nu judeca”, „ajunge zilei răutatea ei” („ne jugez pas”, „chaque jour suffit sa peine”, în limbajul lui Pascal).
“Eu lucrez cu Secu de când am ieşit din facultate. Ce voiai să fac?” mi-a mărturisit la un pahar, prin anii 80, o prietenă, anglistă de performanţă, om betonat profesionalmente, dar cariat de arivism, bovarism şi bolnavă de dorul călătoriilor în Occident. Ca ea au fost mii, sunt absolut sigur. « Adică, cum ? » zic eu. «Păi, ce voiai să fac? M-au chemat băieţii şi mi-au spus : Tovarăşa cutare - asta era prin anii buni ‘70-‘72, când încă nu înnebunise Ceauşescu de tot, încă nu intrasem în raderea cea mare - e destindere, ai avut bursă, ai fost plecată în Anglia, Italia, Spania, nu colaborezi cu noi ? Eşti prea bună ca să nu colaborezi cu noi. Nu colaborezi, nu mai ieşi din ţară. Ştii engleză la perfecţie, o predai la şcoala noastră de la Băneasa, ai leafă de trei ori mai mare decât un profesor obnişnuit, te realizezi profesional, vei avea acces la shop-urile noastre, îi faci pe securişti mai deştepţi ca să nu mai fie atât de inculţi, cum tot spuneţi voi, şi te trimitem şi în Anglia din când în când. Nu-ţi cerem să torni, să verşi în închisoare pe nimeni, matale predai engleză la noi, vii şi la Minister ca să traduci texte » ...şi fata evident a spus : da. Fireşte că eu am rămas melancolic, la care ea : « În fond şi la urma urmei, ţie cine ţi-ar conveni să-ţi ia interogatoriul ? eu, sau un ciocănar de la IMGB ?”. Ei, aici m-a încuiat, dar - nu ştiu nici azi prea bine de ce - am răspuns instinctiv şi brutal :”ciocănarul ăla aproape analfabet ! Fiindcă ăla-mi dă o palmă şi mă termină, pe când un intelectual superstilat ca tine mă poate surfila, manevra, mă întoarce şi mă mă frăgezeşte de nu mai ştiu de mine!” «Dar ce e rău, dacă eu nu-ţi fac nici un rău fizic şi vreau doar să te ajut ? „ « Nu, i-am spus, prefer să mor la Sighet – asta-i spuneam, repet, prin anii ’80, când nu ştiam decât vag ce a fost pe aici – decât să mă anesteziaţi voi la modul ştiinţific”. Cam asta-i, în esenţă, pentru mine relaţia dintre represiunea dejistă şi „prevenţia” ceauşistă.
Primul caz de victime inocente ale ceauşismului este însăşi generaţia ‘60, reprezentată aici chiar de doamna Blandiana şi de domnul Rusan. Generaţia ’60 a fost cea mai răsfăţată de istorie. Au avut talente enorme, dar au fost şi răsfăţaţi de partid. A fost prima dată după 1848, când în România au coincis aceste două valuri : de o parte a venit acest talent nebun, care urma deschiderii de partid din ‘64, toată generaţia lui Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Hagiu, Pituţ, Matei Călinescu, Nemoianu, Nicolae Manolescu, Breban, Eugen Simion, Ilie Constantin, Gabriela Melinescu... generaţia burselor de la Yowa, atunci când Ioan Alexandru îl vizita pe Heidegger în Pădurea Neagră şi-i dedica imne lui Iustinian Chira, când se traducea Noul Roman francez şi Păunescu făcea interviuri cu Mircea Eliade, când Ion Pop pleca lector la Paris, Mircea Zaciu în Germania etc. etc.. După tezele din iulie 1971, an de an, mulţi dintre oamenii aceştia care luaseră aer occidental fie s-au exilat, fie s-au alienat, au devenit depresivi, bovarici, nevrotici, au intrat sub capac, asta dacă nu au acceptat colaborarea într-o formă soft sau hard cu Aparatul. Exact cum studenţii din ‘56-‘58, oameni cinstiţi, patrioţi şi rebeli, oamenii de certă ţinută morală, au semnat, totuşi, siliţi sau entuziaşti, angajamentul de colaborare cu Securitatea. I-au luat de pe stradă, erau studenţi, tineri, dansau conga, se îmbrăcau malagambist, îl ascultau pe Jonny Răducanu la ARLUS cântând In the mood. Au fost luaţi de pe stradă şi din căminele studenţeşti, au fost bătuţi, şantajaţi cu părinţii sau ameninţaţi cu exmatricularea pe viaţă, astfel încât cei mai mulţi au semnat în 58, după Revoluţia de la Budapesta, pactul de colaborare cu Securitatea. Ştiţi scena cu Marcel Petrişor şi Virgil Tănase ? E povestită de Virgil Tănase, un personaj aburos, ca să nu spun mai mult, în cartea lui Ma Roumanie. În 58 era cel mai bun prieten la căminul studenţesc cu Marcel Petrişor. Sunt lucraţi amândoi la Securitate , semnează amândoi, şi se toarnă. După un timp, Petrişor se îmbată la cămin şi spune plângând : « Bă Virgile, tu ştii că eu de şapte luni te torn, mă ?” La care Tănase îi spune : « Bă Marcele, şi eu te torn, tot de şapte luni de zile. » Şi astfel oamenii aceştia aveau să trăiască zeci de ani cu mortul în ei. Şi uite-aşa se face că mă văd nevoit să-l consider victimă inclusiv pe unul ca Virgil Tănase !
Alt caz stânjenitor de prieteni foarte buni : Mircea Iorgulescu, de la „România Literară”, cu Bujor Nedelcovici, prozator. Nedelcovici îşi tipăreşte memoriile, inclusiv dosarul de la CNSAS. Omul care i-a fost prietenul cel mai bun şi care l-a turnat 30 de ani a fost Mircea Iorgulescu. Eu cred că şi Iorgulescu şi Nedelcovici sunt victime nu neapărat în mod egal, dar oarecum echivalent, dacă pot să spun aşa, şi că de incriminat sunt de incriminat strategii ororii şi ofiţerii recrutori care au creat situaţia asta. Cu alte cuvinte, nu e drept să ştim mai mult de Iorgulescu, de Petrişor şi de Virgil Tănase, decât de Enoiu, Dulgheru, de Nicolschi.
Alt context. În 1974 a apărut „stagiul obligatoriu de trei ani în producţie”. Ştiţi ce înseamnă să trăieşti şi să înveţi cale de patru ani cu gândul că vei ajunge, conform talentului şi voinţei tale, ziarist, om de radio sau televiziune, referent la teatru sau în sistemul diplomatic etc. (mă refer la noi, filologii) pentru a te trezi peste noapte că eşti obligat vreme de cel puţin trei ani să faci apostolat în creierii munţilor ori afundurile Deltei ? Ştiţi câţi colegi – excelent pregătiţi – s-au ratat cu această ocazie, s-au alcoolizat, au devenit activişti sau securişti doar ca să nu plece la ţară ? Da, nu au murit la Sighet şi nu i-a pus alde Ţurcanu să mănânce fecalele colegului de celulă, însă au trăit o viaţă ca nişte morţi vii, fiindcă ratarea este o agonie infinit mai dureroasă ca moartea.
În 1977 Ceauşescu a desfiinţat cenzura. A apărut autocenzura, o formă şi mai bestială. Era de preferat cenzura, pentru că acolo erau „tovarăşii de bază” cu indexul de oprelişti, care spuneau limpede „nu e voie sex, Dumnezeu, Basarabia, frică, foame, Occident, moarte, sinucidere ş.a.m.d.”. Înfiinţând autocenzura, Ceauşescu şi Dumitru Popescu-Dumnezeu au făcut o chestie diabolică: ne-a făcut pe noi propăriii noştri cenzori. Oamenii care citeau manuscrisele şi erau obligaţi să găsească şopârlele aveau să se numească de atunci Marin Preda, Mircea Ciobanu, George Bălăiţă, Florin Mugur, Magdalena Bedrosian, Sorin Mărculescu. Partidul miza nu doar pe inteligenţa şi creativitatea lor , dar mai ales pe perspicacitatea – cum să-i spun – simpatetică a lectorului cu autorul, pe paradoxala lor complicitate cu sistemul, fiindcă – autori la rându-le – ei ştiau să detecteze la fix elementul subversiv, aluziv, pentru a negocia apoi, în deplină cunoştinţă de cauză, cosmetizarea partinică a textului. Am văzut o scenă care părea de un ridicol nebun, în ‘88, dar care te lăsa mască de durere. La Cartea Românească, cenzorul cu autorul, poet cu poet, două talente din două generaţii diferite şi, în fapt, doi buni prieteni ajunşi să joace comedia deriziunii crâncene : Alexandru Muşina şi Sorin Mărculescu, scenă mută timp de 10 minute, în ‘88, repet, an de ceauşism etanş. Aplecaţi amândoi pe manuscris, arătându-şi pe muteşte pasajul incriminat şi, deci, dispensabil, negociind încruntaţi sau surâzători sintagmă cu sintagmă, fiecare ştiind perfect ce a fost şi ce este în mintea celuilalt. Atât cenzorul, cât şi cenzuratul, în micul lor menuet inofensiv, erau două victime.
Alt caz, un coleg de la intreprinderea de comerţ exterior unde am fost repartizat referent de specialitate în 1976. Om cu un ADN de comersant şi diplomat perfect, jumătate armean, jumătate evreu. Când aude că va fi trimis în Mozambic ataşat comercial, învaţă portugheza, să fie cât mai performant. Cum aude tovarăşul colonel Căciulă că ăsta învaţă portugheza, de vreme ce pleacă într-o ţară lusofonă: „Aaaa, e dubios, înseamnă că vrea să rămână acolo.” Şi nu l-au mai trimis. Omul a căzut în depresie, s-a alcoolizat, de nu v a fi semnat şi vreun angajament dubios. Ca el au fost –iarăşi – mii, pentru că, după 1980 şi ceva, sistemul i-a obligat pe majoritatea lucrătorilor din comerţul exterior să colaboreze într-o formă sau alta cu Securitatea.
Petrică V., octogenarul fermecător în casa căruia am petrecut nenumărate seri plăcute de-a lungul deceniului nouă, rudă cu Sergiu Al.-George, prieten cu Alexandru Paleologu, Arşavir Acterian, doctorul Ghe. Jovin şi Sebi Munteanu, fost tânăr liberal, plănuind să fugă-n munţi după 1945, om cu ani grei de Aiud, Cavnic, Jilava, Periprava şi căruia am ajuns să-i prefaţez debutul postum (Arme fără vină, la Paideia, 2004) cu toate că aflasem demult că a fost informator al Securităţii decenii de-a rândul. Ca mulţi, foarte mulţi dintre foştii deţinuţi politici, primea lunar vizitele „Organului” – în cazul său, un colonel Stanciu – care-l întreba, când mieros, când viguros, de unul, de alţii, informarea fiind, evident, în cerc, ca la manej, adică fiecare era întrebat de fiecare. Cine poate să spună de nu cumva această din urmă formă de colaborare a fost adevăratul chin al acestui om, de-o viaţă întreagă, şi nu norma inumană de la Canal, unde, vorba lui, „munceam cu plăcere, că era în aer liber, nici nu ştii ca însemna asta după bezna din minele deplumb...”. Încai Aurel Cioran, fratele lui Emil, îmi povestea mândru cum, după ani şi ani de dialoguri lunare cu securistul „lui” pe Coasta Boacii, ajunsese – spera el – să-l tragă pe gradat către propriile-i idealuri de tinereţe legionară.
Alt caz: 1968, medic performant, luat din anul III-IV de facultate, în anii de deschidere ai lui Ceauşescu, trimis la Paris să facă medicină. A fost încântat. I s-a propus să rămână la Salpetriere, dar se întoarce din patriotism. Le zice ăstora: „Mi-au propus francezii să rămân acolo, dar eu n-am vrut”. N-a mai plecat niciodată. Era prea deştept, prea bun ca să fie trimis. S-a ratat. Este o armată întreagă de rataţi de acest gen, cei din ‘68, mulţi dintre cei care au trăit dezgheţul acela au devenit nişte looseri pentru că n-au acceptat să devină nici securişti, nici activişti ca să plece, şi nici meserie performantă nu-i mai lăsau băieţii să facă. Sigur cu, după 1989, avea să-şi sfătuiască studenţii cei mai buni să plece din România, spre a scăpa de spectrul ratării.
Alt caz, mult mai contorsionat, ca să vedeţi perversiunile sistemului, dincolo de camerele propriu-zise de tortură. Bătrânul ilegalist, prieten cu Florian Dănălache, cel care l-a salvat pe bunică-miu de la închisoare.(Vânător şi pescar pasionat, bunică-miu făcea ce făcea şi nu trecea sărbătoare fără să nu-i ducă vreun fazan împăiat, un iepure, o ştiucă). Îl întâlnesc prin anii ‘70 pe tovarăşul D., semăna leit cu Ghiţă-Dej, era desfigurat, se clătina pe picioare. Îl întreb ce s-a întâmplat şi-mi zice: „M-a sunat fiică-mea, Svetlana, angajată la Securitate acum, că este cu trei negri care-i fac felul în hotelul nu-ştiu-care”. Asta îi era misiunea. Trebuia să treacă prin pat cu cei trei negri ca să afle nu-ştiu-ce secrete care-i trebuiau, vezi Doamne, lui Ceauşescu. Un tată, comunist cinstit, ilegalist, plecat de la coada vacii, făcut de partid om şi care fireşte că a băgat-o pe fiică-sa în Securitate la modul cel mai natural, ca să slujească ţara şi partidul. Ei bine, acelaşi tată căruia fiica îi spune: „Tată, ce să-ţi fac, astăzi a trebuit să mă culc cu trei arabi, ca aşa ai vrut dumneata, să mă bagi în Aparat”. Două victime, două suferinţe : cine-i vinovatul ?
Alt prieten, lusitanist foarte bun, este chemat în anii ’80 să plece într-o ţară lusofonă unde erau aparate de zbor cu mecanici români şi piese de schimb ruseşti. I s-a spus: „dumneata n-ai decât să traduci din portugheză în română chestiile astea, specificaţii de piese de schimb. Ia şi semnează angajamentul : dat fiind că vei lucra într-o unitate militară, de azi înainte lucrezi pentru Securitatea română”. Omul nu acceptă, dar băieţii ştiau că este claustrofob şi l-au lăsat în lift la Securitate un sfert de ceas. Atât i-a fost de ajuns, a început să răcnească şi l-au luat sus şi bineînţeles că a semnat tot. Apoi s-a ratat. S-a ales praful de toate marile lui planuri de-a traduce Fernando Pessoa ş.a.m.d.
Mai departe. Un colonel de contrainformaţii, cu care am împărţit anul trecut rezerva la spital. „Dumneavoastră ştiţi ce am suferit noi?” zice dumnealui, spre marea mea holbare., „Păi da. Domnule, nu zic nu. Am avut toată viaţa ce am vrut: femei, viaţă bună, bani, am trăit ca în sânul lui Dumnezeu. Dar dumneata îţi închipui că eu am fost format ca spion în anii ‘64-‘68. Domnule, eu am furat planurile pentru fabrici şi combinate chimice şi i ler-am dat lui Ceauşescu pe tavă. Noi am făcut spionaj mare în ţara asta. Şi am ajuns, în anii ’80, să strângem bani ca să-i luăm lu’ Ceauşasca bijuterii şi haine de blană?!? Păi, asta am ajuns noi să facem, domnu’ Dan? Noi am fost spioni de rasă, domne.”
Rabinul Moses Rosen, care în memoriile lui recunoaşte că au venit doi rabini de sector să-l întrebe: „Ce facem, că au venit să ne facă informatori ai Securităţii?” „I-am sfătuit să accepte. Că noi avem nevoie de linişte ca să ducem evreitatea mai departe”. Din raţiuni de „pace” cu partidul şi aparatul represiv au colaborat şi alte vârfuri din ierarhia tuturor cultelor religioase. Tot aşa, unii au colaborat ca să-şi protejeze homosexualitatea, alţii armenitatea, unii maghiaritatea şi alţii Transilvania. Sau pur şi simplu exercitarea la nivel performant a profesiei, cum spunea – cinic, dar cu temei – sociologul Alin Teodorescu, omul care, în anii 80, avea vreo 20 de invitaţii la congrese internaţionale, fără a le putea onora vreodată. De vreme ce Mecanismul viza cu precădere vârfurile iradiante din toate domeniile, nu aveai, spunea el, decât soluţia colaborării versus aneantizarea. Afirmaţie de nejudecat altfel decât de la caz la caz. Oricum, pentru ce vreau să demonstrez aici – şi anume cum ne-a intrat în chiar codul genetic ideea de fatalitate a fricii, supunerii şi colaborării cu forţa ocult-represivă – inexistenţa celei de-a treia soluţii rămâne un subiect parcă anume livrat aporiei.
Talentatul prozator optzecist, ghid ocazional ONT prin ‘68-‘70, pierde 100 de dolari, mai face amor cu o franţuzoaică... Nici o şansă, lua doi ani de puşcărie numaidecât. L-au chemat şi i-au spus: „Eşti prost să te dai legat ? Ia şi semnează aici”. Iar omul ăsta n-a făcut rău niciodată, ne-a apărat pe toţi, dând declaraţii despre unul şi altul, cum că, noi, optzeciştii, suntem inconştienţi, oleacă subversivi, dar inofensivi. Puţin insurgenţi altminteri băieţi buni”. Ei, cum a trăit omul acesta o viaţă întreagă cu leşul coolaborării în stomac - nici nu vreau să mă gândesc.
Spunea bine Petre Ţuţea: comunismul lipeşte pe spinarea fiecărui om o blană de iepure. Comunismul pune în lumină tot ce este mai rău în om. El ”întoarce brazda”, cum se spunea în literatura propagandistică a vremii. Ce se întâmplă când se răstoarnă brazda ? Ies afară toate duhurile rele, toate duhorile şi dihăniile, viermii, râmele, şobolănimea şi seminţele buruienilor. Comunismul, dincolo că scoate tot ce e mai rău în noi, ne-a ucis nouă iniţiativa, ne-a deprins cu suspiciunea permanentă şi cu disoluţia. Să ne suspectăm, distrugându-ne reciproc şi destrămându-ne orice încercare de recuperare a ţesutului social. Să suspectăm tot ce se încheagă, să nu ne solidarizăm niciodată. Ne-a îmbolnăvit de diabet naţional. Apoi ne-a învăţat, în numele celui mai păgubos egalitarism, să avem dispreţ faţă de individualism, faţă de spiritul de economie, de acea chiverniseală care, după Max Weber, a construit civilizaţia catolicismului şi protestantismului Dispreţul faţă de avere, ca şi dispreţul faţă de rădăcini, de temelie, de tradiţie şi blazon determină dispreţul faţă de noi înşine.
Comunistul cinstit trebuie, zice fatala-i învăţătură, să duhnească a sudoare, el munceşte, el nu-şi dă cu parfum şi after shave, că asta-i obişnuinţă de „poponari din Occident”. El trebuie să fie neras, dur, nepieptănat, să-i miroasă picioarele, să aibă bătături în palme – o malformare foarte interesantă. El trebuie să fie omul-coadă, luptătorul orb în masă, Calibanul, necioplitul, urând visceral elita („luaţi-i cărţile !”) şi adorând improvizaţia, lucrul destrămat, dezaxarea, decerebrarea. Lucrul bine făcut, rânduiala, gândirea pe termen lung, râbdarea constructivă, cultul tradiţiei locului, gustul aristocratic al lui savoir vivre ş.a.m.d. – toate astea îl turbează.
Malformaţie genetică, aşadar. De la cel mai elementar nivel, cel tactil, instinctual, de la faptul că mulţi dintre cei de vârsta mea încă şi acum, după 16 ani de libertate şi viaţă normală, aproape că alergăm sub duş de frică să nu se oprească apa caldă, încă economisim beţele de chibrit, încă „legumim” hârtia igienică, încă recuperăm borcanele şi sticlele goale şi nu aruncăm, Doamne fereşte, vreo pungă de plastic, - de la acest nivel şi până la incapacitatea de-a ne aduna câţiva în jurul unei iniţiative lucrative, în ideea că numai Securitatea deţine ideile rentabile, reţelele profitabile, fondurile necesare, spiritul de corp şi capacitatea de organizare, totul este alterat în fiinţa noastră, cea care nu cunoaşte autorespectul şi nu deţine nimic din cultura privilegiului şi filosofia puterii.. Inclusiv dispreţul faţă de Instituţie, paralel cu personalizarea oricărei forme de închegare socială, administrativă, politică, legislativă etc.
Comunismul ne-a învăţat cu „fericirea” de-a sta patru ceasuri cu tălpile-n zăpadă la coadă la lapte. Mulţi dintre noi, adică dintre părinţii voştri, nici nu concep normalitatea altfel decât cu suferinţă, cu umilinţe în faţa ghişeului, cu corupţie, furat din bunul public, cu conştiinţa că numai fărădelegea face legea, totul conducând în final la nimicnicie.
E banal ce vă spun, dar banalităţile astea trebuie repetate şi repetate, fiindcă tocmai evidenţa lor patetică şi strident colorată riscă să le facă invizibile. Comunismul nu este numai celula, cravaşa, lanţul, ci şi apartamentul de bloc, cu caloriferul rece-n miez de iarnă, cu gazele abia pâlpâinde, cu tavanul jos şi geamurile aburite de condens, cu urletele vecinilor, igrasie pe pereţi, liftul în eternă reparaţie şi lumina stinsă cinci ore pe zi, cu stocul de pungi de făină şi mălai în locul cărţilor din bibliotecă ş.a.m.d.
Am să închei, cum vă spuneam la început, cu un (alt) citat, câteva rânduri din cartea pe care, eu unul, o consider esenţială pentru forţa reflexivă a României postceauşiste : „Omul recent”, de Horia Roman Patapievici: „Lumea comunistă a confecţionat un cu totul alt tip de om, pe care maliţioşii îl numesc fie om nou, fie homo sovieticus : este omul care, spre deosebire de omul liberal, nu respectă contractele, ia decizii arbitrare, nu calculează nimic, nu iubeşte bogăţia, se dă în vânt după faţada socială, doreşte ca el să aibă totul, dispreţuieşte libertatea celorlalţi, e insensibil, incapabil să-şi ajute dezinteresat semenii, urăşte munca, face numai treabă de mântuială, respectă doar forţa, e intolerant, superstiţios şi slugarnic, devine curajos doar în turmă, e incapabil să se supună constrângerilor legale, încalcă orice regulă (singura lui regulă este cew îi vine la socoteală), nu respectă nici un contract etc. Se poate face liberalism cu un astfel de om?”
Şi Patapievici continuă: „Viitorul e sumbru. El aparţine omului instinctual, egoist cu ferocitate, îndrăgostit de sine, lipsit de scrupule, ahtiat de putere, superstiţios şi laş, servil şi avid. Comunismul a făcut doar începutul, a cântat uvertura. Adevăratul loc de naştere al ororilor care vor veni este o combinaţie între China colectivistă şi America ideologiilor extremiste care sunt cuprinse în agenda corectitudinii politice. Veritabilul om nou, omul recent, dintr-o astfel de combinaţie ne va veni.”
Ca să ştii, să rezişti, ca să nu devii om recent, fără rădăcini, trebuie să înţelegi şi morţile din Sighet şi morţile noastre vii, de dincolo de Sighet. Vă mulţumesc.