"Tot ce am scris vreodată a fost un lung poem despre şi pentru mine".

interviu cu Mircea Cărtărescu, iunie 2002

Redacţia Respiro



Este "Orbitor" romanul vieţii dumneavoastră? Ce reprezintă el: o exorcizare, o "căutare/regăsire a timpului pierdut" sau căutarea absolutului?
Ca să nu orientez discuţia din start, voi răspunde foarte laconic şi superficial la întrebările dumneavoastră. Prin urmare, aş vrea ca aceste răspunsuri să nu fie luate neapărat cu titlu de adevăr, ci mai curînd ca nişte repere pragmatice.

“Orbitor” nu e, propriu-zis, un roman decît în sensul cel mai larg al cuvîntului. Eu prefer să-l numesc “o carte”. Ar putea fi, într-adevăr, “cartea vieţii mele”, nu însă în sensul de “cea mai bună”, sau “cea care va rămîne”, ci de scriere care le unifică-ntr-un fel pe toate celelalte. După “Orbitor” cred că se va vedea mai bine unitatea scrierilor mele.

2. În textele dumneavoastră sunt menţionate tehnici şi elemente de fiziologie mistică (Akasia, menţionarea chakrelor etc): ne puteţi detalia puţin interesul dumneavoastră pentru acestea?

Cred că o viziune mistică a lumii nu se poate dispensa de o meditaţie adîncă asupra corporalului, a corpului. Meditaţia mea nu se sprijină însă doar pe datele filosofiei oculte, ci şi pe cele ştiinţifice, religioase şi de experienţă a vieţii de zi cu zi şi noapte cu noapte.

3. Cum vedeţi raportul dintre scris şi spiritualitatea religioasă? Credeţi in Dumnezeu?

Scrisul este experienţă religioasă. A compune simple poveşti n-are nici un sens. În ceea ce priveşte credinţa în Dumnezeu, întrebarea mi se pare indecentă, căci este de tipul « îţi iubeşti nevasta ? », « îţi iubeşti patria ? », « îţi iubeşti părinţii ? », adică acel gen de întrebări care-ţi pătrund indiscret în intimitatea cea mai vulnerabilă. Aş spune totuşi că a fi un spirit religios mi se pare că înseamnă nu a avea credinţă (căci nimeni nu ştie ce-nseamnă asta, de vreme ce nimeni n-a mutat vreodată munţii din loc), ci a tinde din răsputeri spre credinţă.

4. Care sunt scriitorii cu care consideraţi ca aveţi afinităţi artistice?

Faptul că mă consider afin cu ei nu înseamnă că mă şi compar cu ei în vreun fel, căci ei sînt incomparabili: Proust, Kafka, Thomas Pynchon, Sabato. Şi alte cîteva sute din toate timpurile şi din toate curentele artistice, în măsura în care scrisul lor a încercat să depăşească literatura. Kafka nu scria ca să devină o glorie a literaturii de limbă germană, ci “ca să-şi înţeleagă situaţia”.

5. Originalitatea stilului pe care l-aţi elaborat este principalul argument pentru care sunteţi adesea citat ca fiind cel mai important scriitor roman in viaţă. Vă consideraţi expus pericolului de "a cădea" în manierism?

Aud acest lucru de douăzeci de ani încoace de la inşi care nu ştiu ce e manierismul. Într-adevăr, eu iubesc enorm pictura şi literatura manieristă a secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, operele unor Marino, Gongora, Kircher, Gracian, ale poeţilor manierişti englezi (metafizicii) şi germani, ale lui Shakespeare însuşi. Îmi plac Pontormo, Parmigianino, Rosso Fiorentino şi marele, dublul Monsu Desiderio. Manierismul istoric, pornit din căutările tîrzii ale lui Michelangelo, a fost una dintre cele mai strălucitoare epoci din istoria culturii. Eu, personal, nu mă consider un stilist, manierist sau nu, ci, cu toată modestia, un om lucid, un om care gîndeşte, fie şi într-o formă artistică. Paginile mele, oricît de “vizionare” şi aparent încîlcite, cred că sînt totuşi precise şi nu se joacă de-a izmeneala stilistică. Riscul pe care-l simt mereu nu e de a deveni un “manierist” (traduc: un ins devitalizat, care umple cu fraze frumoase un gol ideatic şi narativ), ci, dimpotrivă, de a eşua în cel mai tern raţionalism.

Cît despre faptul că aş fi “adesea citat ca fiind cel mai mare scriitor român în viaţă”, aş fi foarte curios să-mi arătaţi şi mie unde aţi citit asta, căci, cu toată sinceritatea, n-am întîlnit încă nicăieri ceva asemănător în legătură cu mine.

6. Ce este un "scriitor profesionist"? Vă consideraţi un astfel de scriitor?

Un profesionist este un meseriaş care cîştigă bani din meseria sa. Cînd voi cîştiga şi eu bani din scrisul meu, măcar cît să pot trăi decent, mă voi considera un profesionist al scrisului. Pînă atunci rămîn un amator…

7. Cum vă gîndiţi la ceilalţi, la cititorii dumneavoastră? Existţ ei atunci cînd scrieţi?

Nu-mi cunosc cititorii. E unul dintre cele mai mari prilejuri ale mele de “teamă şi cutremurare”. Nu ştiu pentru cine scriu. Un tîmplar, cînd face un scaun, are intuiţia formei umane şi ştie că pe scaunul său va putea sta aproape orice om. Eu nu am nici o idee despre forma spirituală a celui care citeşte şi nu-mi dau seama dacă obiectul produs de mine va fi potrivit pentru fie şi o singură fiinţă. Dar am văzut o dată ceva pentru care cred că merită să scrii şi să publici: o fată care a descoperit “Nostalgia” printre sutele de cărţi de pe o tejghea, în gară, a cumpărat-o fericită şi literalmente a fugit cu ea strînsă la piept. Imaginea asta a făcut pentru mine cît toate cronicile elogioase la un loc.


8. Cum ar putea fi lumea asta mai bună şi mai frumoasă?

Cînd toţi ne vom da seama cît de bună şi de frumoasă e.

9. Conducerea cenaclului de la Litere, participarea la experimentul Tescani, chiar publicarea "Jurnalului", care v-a slujit ca laborator de creaţie, sunt acte de generozitate faţă de tinerii scriitori. Veţi continua să aveţi astfel de initiaţive sau vă veţi retrage în "turnul de fildes"?

Vreau foarte mult să-i ajut pe tinerii de talent (ceilalţi nu trebuie ajutaţi, ci descurajaţi, dar aici n-am nici o vocaţie), însă există o contradicţie în strategia mea de viaţă care aproape că mă împiedică să fac asta. Ca să poţi ajuta pe cineva, trebuie ca tu însuţi să fii cineva în viaţa socială, culturală etc. Dar eu am ales de la-nceput să stau deoparte, ceea ce mă lipseşte aproape de orice putere. Pot doar să scriu despre cărţile celor tineri, şi asta voi face mereu.

10. Ce crede mama Dvs. despre cărţile pe care le-aţi scris? Cum se regăseste în pasajele în care vorbiţi despre ea?

Nu le citeşte. Mama e o femeie simplă care nu-şi pierde vremea cu prostii. Părinţii m-au descurajat cît au putut în adolescenţă să scriu literatură şi, pînă la urmă, mirîndu-se cît sînt de încăpăţînat, m-au lăsat în plata Domnului.

11. Cum aţi sintetiza într-o singură frază ceea ce aţi publicat pînă acum?

Tot ce am scris vreodată a fost un lung poem despre şi pentru mine.