mi-e dor de lancezeala dulce a diminetilor de copil, cand tot universul meu era un teanc de carti... cand nu aveam nevoie sa-mi ascund obrazul sub praf de matase ca sa pot iesi pe strada , cand nu aveam nevoie de lentile murdare ca sa pot suporta mizeria lumii... totul era intre mine si ingerul meu pazitor care dormea pre un raft de biblioteca , mereu mai cuprinzator...
dupa ce am plecat de acasa, anul trecut, una dintre biblioteci s-a faramat sub povara cartilor...
de fapt, in afara sa scriu si sa citesc ce stiu sa fac?...praf...
mi-e dor de poezia romaneasca, ca de un drog... mi-e dor de o pagina mototolita citita noaptea pe ascuns...ce singura sunt, cat nisip s-a pus pe gura mea

Flori de mucigai

Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.