eu am timp de iubire si am inima calda

dar pietrele ce gust au? nu te misca
stam de vorba si atat
nu ma atinge, s-ar putea sa se intample ceva…vechi
spune-mi ceva despre melci…despre tine…
muzica ascunde tacerea
lipita de obrajii acestor ore tarzii
stam de vorba
si atat
ramanand cu privirile suspendate
incercandsa descoperim curcubee
cautand crenelurile fumurii pierdute-n inaltimi ale
fiecarui cuvant
e ceva viu, palpitant…e ceva care-mi imbraca
intreaga fiinta in vesmintele imlinirii
cuvasntul
sa-l prindem de noi cu toate simturile dintr-odata
ca o calatorie in toate sensurile in acelasi timp
acum nu te misca
pietrele n-au niciun gust

*
du-te, corb cu pana arsa
si te-nchina la fereastra
la mireasa cea de zgura
cu colac si cu prescura
du-te, corb, si te-nsoteste
cu voinic fara poveste
si-mpresoaar cu lumina pe cei miri fara de vina
du-te, corb, si da-te dus
tot cu zidul de apus
celor fara de sfarsit
ocolit si istovit
du-te, corb, si du-te-n sus
*
un fluture cu aripi negre
mi-a acoperit universul
nu e o pasare
doar fluture
si crud in razbunarea lui
el ma apasa cu aripa ca o infirmitate
ma sfasie si ma doboara
un monstru disperat
ca nu va zbura niciodata
nu va iubi niciodata o floare
el se hraneste cu aerul meu
cu inima mea, cu speranta
de sub talpile mele
creste terifiant si ma condamna
si ma striveste cu perfidie
cu toata gratia falsa de care e in stare
un fluture cu aripi negre devoreaza
orice imi atinge urechia
amintirile, revoltele, strigatele mele
uitand viermele care a fost
un fluture cu aripi negre
insistent, ireal, sufocant
vino, iubire, aprinde un foc
fa lumina si cald
n-am chemat eu durerea
a venit , intr-o zi
si mi-a acoperit universul

*
poezia trebuie sa fie
concentrica
trebuie sa se autoincluda
sa aiba propriu-i centru de greutate
propria-i simetrie
poezia trebuie sa fie locul geometric al
gandului
despre fiinta
ea trebuie sa se sfarseasca acolo
de unde
a inceput
nu se stie
de unde
poezia poti sa fii tu
poezia esti tu

*
orasul nu mai stie sa iubeasca
nu-si mai inmoaie inima-n culori
la colturi a-nceput sa se ciobeasca
si-n primavara nu-i mai vin cocori
orasul nu mai stie unde-ntorc
ideile, sunt deviate toate
i-a ruginit blazonul cu noroc
si-au ruginit monedele pe-o parte
orasul nu mai stie de rusine
s-au sinucis zavoarele la usi
te mai invit sa bei un ceai la mine
salvati de floarea unui corcodus

*
primavara sub unghia mea-si face cuib
eu am timp de iubire si am inima calda
acumvantul e cal si culorile calme
si in ochiul meu tandru toti pestii se scalda
ma aflu grabita si-mi pipai norocul
de parca tot trupu-mi ar vrea sa se mire
cu tine alaturi imi schimb anotimpul
eu am inima calda si timp de iubire

*
lipeste-mi spatele de soba
si zgarie-ma daca plang
ca si cum m-as topi de proba
in anotimpul meu natang
iubitul meu de cursa lunga
fa tu o vraja cum se face
si schimba-mi anotompu-n fuga
cat timp rabdarea se mai coace
in vena mea se intomneaza
vin sarbatorile la grinzi
sunt abracadabrant de treaza
si-astept sa vii sa ma colinzi

*
joia mea, ce vorba mare
rostuita in cuvant
ce alunecare–n soare
si ce risipire-n vant
joia mea, ce vorba veche
ce uimire si ce drum
joia mea dupa ureche
lumanare fara fum
vino, drum, ma oboseste
ma trimite spre cea zare
joia mea cum se zareste
cu taceri de lumanare
joia mea fara de vineri
cu aripi si cu petale
cu greseli si pasii tineri
joia risipirii tale

*
se nasc noi cartiere de fragi
spiridusii te-arata cu degetul
in padurea mirarii de tine
mestecenii lumanaresc fierbinte
mi-e bine
ce ti-a venit sa–ti pui la fereastra
orgoliul inmanusat
vezi, lacrima de fericirea fiarelor
gandului meu
l-a dizolvat

*
urme lasate in zori, pe plaja
de trupurile rosiatice si lenese ale
unor extrateresti
erau atat de multe incat formau in departare
un orizont colorat, iute,
rostogolitor, molatic, acaparator in acelasi timp,
neplacut...
norocul lor ca si-au luat ochii lacrimosi in brate
si-au sters-o iute cu farfuriile lor zburatoare
ca nici sa nu-i prinda lumina la ceasul exploziilor
de fericire migratoare
uitasem cu o zi in urma, pe aceeasi plaja a gandurilor
noi si curate
o palarie- palarioara roz,
cu panglica, floare si fulg
n-as fi crezut...
in zori, cu pasi mici, am crestat bucati mari pe nisipul
pedepsit de trupurile celor abia plecati
din vis
asteptam fluxul...si in amestecul acela de culori
de sub calcai mi-a licarit ceva verzui
ce-ar fi putut sa fie... era palariuta
se inrosise
de rusine...

*
sentimentul ma priveste in ochi, zambind
chipul meu strajuieste stancile sarate, impovarate
atragand cu lumina lui roiuri albastre de fluturi
pretenul meu ingerul si-a impreunat aripile si-apoi
le-a deschis marinimos, raspandind gratii
inmiresmate de violete si toporasi
sentimentul ma priveste in ochi
ii inchid si aud clipocind timpul ascuns intre valuri
respir umbrele, lumina indrazneata a soarelui
trebuie sa ma intorc pe pamant, imi aduc aminte
de tine, de volanul masinii tale, de mama
de calatoriile pe care le-am facut impreuna
mai vine un val poticnit
de trupul meu cu oase subtiri, de fetita
de privirea mea serioasa, ascutita, ca un fir de iarba
cad in mine, picatura cu picatura, nascandu-mi
in suflet cercuri concentrice
trebuie sa ma intorc pe pamant
ce mai ramane din mine – un deget cu inel
un cuvant...
totul se pastreaza intr-un versnic dialog deschis
cu ingerul meu
cu varsta mea

*
un timp ca acesta
intors
cand totul se intampla
mult prea devreme sau inutil de tarziu
cu revelatii fals gratuite
nimeni nu mai cumpara flori
nimeni nu mai doarme cu tine
si nu mai poti sa-ti privesti mainile umflate
si grele

de batranete, de neputinta
cand ti se spune ca ai gresit
si nimeni nu te mai mangaie pe obraji cu tandrete
peste ideile tale s-a pus praful
un praf gros
peste iluziile tale peticite
vezi, spulberi de mantuiala
arunci una-n colo, una-n colo
deschizand totul vraiste
usile, picioarele,gura
intr-un timp caacesta
capsulat in propria-i tinerete
imaginea ta intr-o oglinda batrana

stau plangand ca-n fata unei icoane

*
a nins, uite, vad cum hohoteste zapada
invinsa pe caldaram
cum se desfac suvoaie de pe acoperisuri
cum graseiaza burlanul zbuciumat
a nins
imi scanteiaza a primavara de peste timp
din noi
ne gioceste si ne zambileaza
si da-a nins?
miroase a macel de flori si de simtiri
nu mai intreb nimic
deschid putin cate putin ochii a zambet

*
intepand zgomotos asfaltul imi punctez
in creier o stare de tipat
umerii imi ies din articulatie si falangele
se desprind usurel unele de altele
mi-am scos inelele, bratarile, cerceii
esarfele, pantofii
pe toate le-am aruncat, invelindu-ma doar in lumina
si in incredere
in culoare si dor
in biserici mii de flori putrezesc in cosuri
uriase de papura
mirosind a lucru sfant, interzis
hai sa facem biserica noastra in care sa
ne sarutam icoanele
aici, pe trotuarul acesta
unde am murit intelegand ca exist

am avut o iubita care semana a ogar hamesit
imi transpirau palmele asteptand-o mereu
sa se intoarca din lungile ei ameteli
dragostea noastra era ceva ca o vanatoare regeasca
avea buzele aspre si luminoase
sentimentele ne crapau pe al colturi
imi facusem cuib in triunghiul linistii
descris de gatul, umarul si sanul ei stang si
ne iubeam atat de intens incat simteam
sangele scartaindu-ne in vene, coplesitor
"ma ucizi ca un luceafar"- spunea
parca plecam la razboi, parca plecam la rugaciune
ma lasam calcat in picioare, am lasam...
totul se petrecea intre perne si trenuri
se lumina de ziua doar dincolo de bratele ei
acum nu mai caut
adesso do la caccia a me stesso
oh, eu am avut o iubita care semana a ogar hamesit
buzele ei luminoase cu pulbere de stele si pribegii
de luna le caut
cu mainile-nghetate, ca prin blestem, in bezna

*
sapte saptamani au sapat oamenii in primavara aceea
la marginea padurii
dar n-au fost auziti de El
pe urma au inflorit portocalii si eu a trebuit sa plec
soareel se facuse mai rosu- dar asta o stiu doar din scrisorile lor-
raspunsul la ultima intrebare n-au reusit sa-l afle
nici atunci
nici peste inca
sapte saptamani
abia in toamna - cand eu m-am intors- pamantul s-a inmuiat si acum
stiu si ei ac pentru toate exista un timp
un timp al vanatorului si un timp al vanatului
un timp al florii de portocal si un timp al iubirii
un timp al durerii si un timp al nevoii
un timp al pedepsei si un timp al ispasirii
pentru timpul inteleptirii - si-au raspuns ei -
trebuie sa auzi si plansul pietrei si tacerea ei
si sa inveti sa asculti

*
merg pe strada tu spui
uite o fata frumoasa
ma gandesc la paharul de gin
cu gust de parfun
tu porti palarie
esti bland
merg pe strada imi spun
uite o fata frumoasa aud uite o fata frumoasa
gandeste barbatul acesta
***
e o femeie cinstita
in verdele ei adunat
cu genele-albastre
deschise-n culoare
cu mierea luminii
aprinsa sub unghii
si varful picioarelor
ud graseind a mirare
e o femeie frumoasa
in linistea ei adunata
la umbra umbrei unui barbat
care nu-i daruie decat
umbra de cizma aruncata
sub semnul simplu
paznic d parc
e o femeie frumoasa
topindu-se-n dragostea ei
care urca spirale spre ultimul cer

*
te-astept mereu sambata dimineata
in piata publica
te stiu cand vii, te simt, dar nu intorc privirea
nu-ndraznesc
stau pe marginea fantanii, cu gleznele-n apa
si palmele sprijinite de ghizd
fusta se uda si sunt nevoita s-o ridic
deasupra genunchilor arcuiti
tu zambesti si eu stiu ca te-apropii
imi privesti mainile si te miri ca am
si eu zece degete
apoi fugi
nici n-apuc sa-ti soptesc despre venirea ta
sa-ti dau o glezna uda s-o saruti
uit acolo ulcica verzuie cu sete cu tot
te-astept mereu sambata dimineata
in piata publica
florile vin spre mine si deocamdata nu-mi pot
infrange o primitiva stare de tipat

*
cuvantul meu spune ca nu sunt de pe-aici
el, cu carentele lui flagrante de educatie
cuvantul meu va cutreiera simplu
de-aici si numai pana la
marginile iertarii
cautam, cum s-ar spune,
acelasi paradis
sau cum sa fii tu insuti renuntand la tine
si ma gandesc la asta mai ales
de cand prin capul meu bantuie greieri fara cuvinte

*
ah, m-am nascut pe arca lui noe dezafectata
n-am inteles niciodata unde trebuie sa ajung
important era sa rezist, s aplutesc
asat chair dupa ce s-au retras apele
si ati construit drumuri, poduri
v-ati asezat, ati inceput sa cresteti vite
sa le inmultiti, sa vedeti ziua de maine
pe mine ma arde cand simt apmant sub picioar
eu m-am nascut sub semnul potopului
ca sa repar corabia aceasta ar trebui
sa jertfesc pe unul dintre noi
pe unul dintre voi
si nu stiu cum sa o fac
va las sa rupeti bucati din mine?
nu avem Dumnezeu de-nselat..

arme stralucesc in soare
un bocanc, doua trasoare
casti incinse pe urechi
ranite cu tinte vechi
dor de prieteni, de parinti
tacere stransa din dinti
praf, nisip, par scurt, sudoare
ei soldati, voi domnisoare

definitii

umbra ta

umbra ta glisata peste oras
vine sa umple spatiul gol dintre cuvinte
pot sa ma alunec spre tine
umbra ta ca un mar
sa-mi inverzeasca privirea,
sa ma infloreasca cu tine...
iubirea prinde forma unui anotimp nou
abia descoperit
umbra ta glisata peste oras
vine sa umple spatiul gol dintre bratele mele

definitie

dorul, ca o camasa de tortura stransa bine pe corp
devenind aproape o a doua piele, o a doua natura
dorul, ca un bici iute lipindu-se de umeri, de obraji, de coaste
dorul, ca o aruncare in valuri,
ca o magma usturatoare in care te pierzi
dorul, ca o poarta careia cineva i-a ratacit cheia
dorul, ca singura definitie sub care te cunosc, iubirea mea

CENZURAT - ion pribeagu

Prea onorabila Cenzură
Dintr-un exces de zel fatal
Mi-a cenzurat o "aventură "
Fiindcă subiectu-i imoral.

Sunt intrigat peste măsură
Şi trist de procedura-aceasta
Şi vreau alături de Cenzură
S.-o judecaţi şi dumneavoastră.

În actu-ntâi, sub luminiţe
Şi flori,şi-un pat, un pat banal.
Spuneţi-mi domni şi cuconiţe
Dacă un pat e imoral?

Ba pot susţine cu căldură
Că e moral cum sunt şi sfinţii
Fiindcă în paturi se născură
Strămoşii noştri şi părinţii.

Nu vreau să fac o glumă proastă
Nici disertaţie de clovn
Însă, cunoaşteţi dumneavoastră
Pe cineva născut în pom?

În pat întins şi-n pielea goală
C-o plapomă acoperit
E un tânăr, Nicu Mototoală
Ce meditează liniştit.

Dacă-i acoperit înseamnă
Că nu-s motive de scandal
Ş-apoi nici gândul nu te-ndeamnă
Să crezi că-i lucru imoral.

La recrutare-n clipe grele,
La baie sau la doctor Droc
Nu te dezbraci până la piele?
Şi nu e imoral de loc!

Alăturea, de pat, sfioasă
Şi îmbrăcată-n şorţ închis
Stă o femeie, şi-i frumoasă
Ca un heruv din paradis.

Când o femeie şic, gingaşe,
Stă lângă un bărbat ideal
Şi-i spune vorbe drăgălaşe
Găsiţi că este imoral?

Deodată puica-ncântătoare
În glas cu-argint de clopoţei
Exclamă plină de mirare:
-Vai, Nicule, tu eşti ovrei?

Ş-acuma, spuneţi-mi, scumpă doamnă,
Şi domnilor, în general,
Dacă a fi ovrei înseamnă
Un fapt atât de imoral?

RABINDRANATH TAGORE

Fii gata, inima mea
fii gata, inima mea
si-avanta-te-nainte
lasa-i sa intarzie pe cei ce vor
numele tau a fost strigat
in cerul diminetii.
bobocului de noapte-i este dor de roua
dar floarea inflorita striga
dupa libertatea luminii.
sparge-ti invelisul, inima mea
si-avanta-te-nainte !


***

Cititorule, cine esti tu...?

cititorule, cine eşti tu oare
care-mi citeşti poemele acestea
şi după o sută de ani?
nu-ţi pot trimite nicio singură floare
din belşugul acestei primăveri
niciun singur licăr de aur
din norii de-acolo, împurpuraţi de lumini...
deschide-ţi larg uşile şi priveşte afară!
din propria ta grădină în floare
culege-ţi doar miresmate aduceri aminte
de flori pieritoare
cu o sută de ani mai’nainte.
şi-n bucuria inimii tale să simţi
bucuria vie care-ntr-o primăvară
cu zori diafani
a cântat şi vocea ei veselă
şi-a rostogolit-o şi peste o sută de ani.

Jacques Prevert

Pentru Tine, Dragostea Mea

Am fost la targul de pasari
Si-am cumparat pasari
Pentru tine
dragostea mea
Am fost la targul de flori
Si-am cumparat flori
Pentru tine
dragostea mea
Am fost la targul de fiare vechi
Si-am cumparat lanturi
Lanturi grele
Pentru tine
dragostea mea
Apoi m-am dus la targul de sclave
Te-am cautat
Dar nu te-am gasit
dragostea mea.


***

Aceasta dragoste
Aceasta dragoste

atat de violenta

atat de firava

atat de tandra

atat de disperata

aceasta dragoste

frumoasa ca ziua

si urata ca vremea

cand vremea e urata

aceasta dragoste atat de adevarata

atat de frumoasa

atat de fericita

scaldata-n bucurie

si-atat de derizorie

tremurand de spaima ca un copil in bezna

si totusi sigura de ea

ca omul calm in miez de noapte

aceasta dragoste ce sperie pe atatia

si-i face sa vorbeasca

si-i face sa blesteme

aceasta dragoste pazita

pentru ca noi o pazim

aceasta dragoste

haituita, ranita, calcata

-n picioare, ispravita,

negata, uitata

aceasta dragoste-ntreaga

atat de vie inca

si insorita

este dragostea ta

este dragostea mea

a celui care-a fost

acest lucru pururea

altul

si mereu neschimbat

la fel de-adevarata ca o planta

si ca o pasare vibrand

calda si vie ca vara

noi amandoi putem

sa mergem si sa ne intoarcem

putem sa uitam

pe urma s-adormim

sa ne trezim, sa suferim,

sa-mbatranim

sa adormim din nou

sau sa visam la moarte

sa ne trezim suras si ras

sa-ntinerim

dragostea noastra ramane

indaratnica asemenea unui catar

vie ca dorinta

si cruda ca memoria

stupida ca regretul

si tandra precum amintirea

rece ca marmora

frumoasa ca ziua

fragila ca un prunc

surazand ne priveste

si ne vorbeste fara cuvant

si o ascult tremurand

si strig

si strig pentru tine

si strig pentru mine

rugandu-ma de ea

pentru tine pentru mine pentru

toti cei ce se iubesc

si care s-au iubit

da ii spun dragostei

pentru tine pentru mine si pentru toti

ceilalti

pe care nu-i cunosc

ramai acolo

nu te clinti

nu pleca

noi care suntem iubiti

noi te-am uitat

dar tu nu te uita

noi nu te-aveam decat pe tine pe pamant

nu ne lasa sa inghetam

mereu mai departe mereu

oriunde-ai fi

da-ne iar un semn de viata

mult mai tarziu din marginea padurii

din padurea memoriei

tasneste deodata

intinde-ne mana

salveaza-ne.


*****

et ancore...

Premier jour Des draps blancs dans une armoire
Des draps rouges dans un lit
Un enfant dans sa mère
Sa mère dans les douleurs
Le père dans le couloir
Le couloir dans la maison
La maison dans la ville
La ville dans la nuit
La mort dans un cri
Et l'enfant dans la vie.

***

Sables mouvants

Démons et merveilles
Vents et marées
Au loin déjà la mer s'est retirée
Démons et merveilles
Vents et marées
Et toi
Comme une algue doucement carressée par le vent
Dans les sables du lit tu remues en rêvant
Démons et merveilles
Vents et marées
Au loin déjà la mer s'est retirée
Mais dans tes yeux entrouverts
Deux petites vagues sont restées
Démons et merveilles
Vents et marées
Deux petites vagues pour me noyer.

***

Déjeuner du matin Il a mis le café
Dans la tasse
Il a mis le lait
Dans la tasse de café
Il a mis le sucre
Dans le café au lait
Avec la petite cuiller
Il a tourné
Il a bu le café au lait
Et il a reposé la tasse
Sans me parler
Il a allumé
Une cigarette
Il a fait des ronds
Avec la fumée
Il a mis les cendres
Dans le cendrier
Sans me parler
Sans me regarder
Il s'est levé
Il a mis
Son chapeau sur sa tête
Il a mis
Son manteau de pluie
Parce qu'il pleuvait
Et il est parti
Sous la pluie
Sans une parole
Sans me regarder
Et moi j'ai pris
Ma tête dans ma main
Et j'ai pleuré.

intai pe tine

incep sa numar si numerele
nu trec dincolo de doi
nu trec dincolo de mine
si de tine
nu trec

incep sa numar si te numar
intai pe tine si apoi pe mine
unu si cu un(a)
tu si cu mine
noi
doi

doua aripi
doi ochi
doua brate

o imbratisare
un drum
o respiratie
noi doi

impreuna
huntos
insiemme
beiahad

acum...

incep sa numar si te numar
intai pe tine
incep sa adun si te adun
intai pe tine
cu mine

o imbratisare
un drum
o respiratie
o viata de om...

cronica pentru Bianca Marcovici

desi nu sunt de acord cu pseudoarspoetica pe care o face acest domn dr., bianca ma emotioneaza, atat cat o cunosc, si am sa postez notele aceastea de lectura aici

un articol de DR. IOSEF EUGEN CAMPUS

Note de lectură

MINIMUM NR.254-MAI 2008-PAGINA 54-55

TEL AVIV

Am crezut întotdeauna că adevărata poezie, poezia adâncă, se află la graniţa cuvântului. Frizează şi reverberează tăcerea. Constituie un paradox. Şi să vorbească, dar nu o poate face integral decît tăcând, într-un anumir fel, al ei. Precum pauza prelungă în muzică, care transmite mai emoţionant adâncurile decât chiar sunetele cele mai măiastre.

Bianca Marcovici, poet autentic, a intuit şi ea acest adevăr. La un moment dat, în poezia "Manele", ajunge să adreseze creatorului de poezie îndemnul solemn: "Aprinde-ţi rugul tăcerii!"*Ca şi în precedentele volume publicate, şi în volumul, frumos intitulat "Lumini diafane" (Editura, Haifa, Israel), ea se luptă cu acel cuvânt, încearcă să destăinuie tăcerea, se străduie să realizeze irealizabilul, să înfăptuiească minunea realizabilă totuşi prin artă. Profunzimea scrisului ei se vădeşte, între altele, prin inevitabila revenire a unor teme şi tonuri care, venind din adîncuri, o obsedează.

De "zidurile de sprijin" nu se poate lipsi. Trăind în Israelul mereu ameninţat de atacurile teroriste, spaima nu o părăseşte nici o clipă: "înăuntrul unei supravieţuiri,/ am văzut spaima cu ochii mei/ avea ochii mari deschişi/ ţii un surâs în colţul gurii./ autobuzul explodat,/ scheletul de sub cerul smoală topită...". Doar "fetele mele au prins trenul- Speranţei." Ea rămâne mai departe, cutremurată, acolo, la Haifa, rezemându-se totuţi cu încredere în Zidurile ei de Sprijin "din oraşul cu Ziduri de Sprijin",/ din rana dezrădăcininării,/ dincolo de mentalitatea asiatică,/ în două anotimpuri,/ strigăte-n deşert" ( "Pactul eşecului").

Revin de asemenea, ca leitmotiv, muzica şi ştiinţa, două elemente cardinale care i-au structurat personalitatea de muziciană şi ingineră: "îmi tremură mâinile de emoţie/ deasupra/clapelor virgine-n cuvânt" ( "Clapele negre"). Dar şi: "ţi-aş răspunde la o scrisoare, calculul infinitezimal,/ zerourile presupun/ absenţa fizică a lucrurilor şi laşitatea/. De bună seamă inventarul memoriei nu depăşeşte/ spaţiul echedistant, esenţial, al abcesului de dinţi./ victimizare ?" ( Mediterana). Sau, împletind, în aceeaşi strofă, muzica şi ştiinţa: "eu pot transpune/integrala minţii tale/ pe muzică" ("Şlefuiesc viitorul").

Revin mereu, coordonatele esenţiale, România natală şi Israelul în care s-a înrădăcinat, valorile culturale rămâneşti şi cultura iudaică, limba română şi ebraică, în care caută o posibilă salvare: "acum mă rog, vineri de vineri, / în puţine cuvinte citite în arameică, în faţa lumînărilor/ mai am o singură dorinţă:/ salvează-mă, limbă ebraică, e timpul" ( "E o boare de aer venită dinspre tine").

Feminitatea, cu întreg farmecul şi misterul ei ("Aburi de femeie" –Editura Haifa, cum sună titlul unuia din volumele anterioare,) învăluie persistent poezia Biancăi Marcovici. Adulmecăm adesea mirosul intim al cafelei rituale, cafeaua de "azi e amară". Alături de versuri generalizatoare, întâlnim nu mai puţin realizate tablouri de cotidian banal devenit poezie. Aşa, de pildă, când povesteşte cum, într-o bună zi, totul i-a mers pe dos, "în revers", cum spune ea folosind un neologism tehnic: "tot ce am făcut ieri a fost în revers,/ începând de dimineaţă./ dacă aş putea să sar peste ziua de ieri/ din memoria hoaţă/ să şterg cu buretele/ migăloasele cuvinte muncite-n răstimpuri,/ a fost revers/ am dat înapoi cu maşina iubirii/ în maşina lipită, / vrând să trec bariera, neridicată, împotmolită/ în noroaiele vieţii ("Revers").

*

Talentul Biancăi Marcovici e de o mare bogăţie. Izvor viu, care ţâşneşte la tot pasul. Imaginile îi răsar, iar şi iar, Parcă de la sine. (După părerea mea, nu ar strica să le pună niţel frâu. Alunecă uneori în verbiaj.)

*

Imaginile sunt nu numai numeroase, ci şi neaşteptate, sugestive:"să mă dezumflu ca un balon luat de la gura/ copilului", "mâna/să nu rămână suspendată, ca o consolă de balcon", "aspiratorul- nu înghite numai praful de sub canapele, riscul/ celui care- caută pe dedesubturi de vise- riscul de a te căuta în fostele Tale replieri de cuvânt", "pulsul/ care sare mereu de la trambulină- direct în marea mediterană-, "trebuie să-ţi scriu cu degetele pierdute ale /cuvântului, "scrisori filigranate de flacăra chibritului, " tot ce a fost ieri/ îmi aminteşte de pagina asta albă/ pictată de ploaie,/ de gardurile zăpăcitoare ce se înalţă mereu/ să nu ajungă pasărea visului peste coliseul dărâmat de trilul canarului!/" tot ce a fost ieri-căruţa virtuală- am răsturnat-o/ intenţionat./ poemul asfaltului cifrat/ s-a închis în mine cu iz de răcoare".

Uneori, imaginea în forma unei definiţii poetice: "cuvântul e miere albastră", "inspiraţia nu-i o scrisoare către un necunoscut/ e alba îngemănare/ cu cerul-apă, /culoare pe care tu nu o descifrezi,/ e linia vieţii şi linia cunoaşterii". Şi totuşi, dacă pare a reveni, la Bianca Marcovici, dintr-un prea plin, spontan, nu se poate spune că poeta dispreţuieşte importanţa "travaliului", a muncii de şlefuire, conştientă şi perseverentă. Un singur exemplu: alegerea titlurilor, Frumos în sine, poetic, delicat, e titlul: "Poem cu picioarele desculţe". Alteori, titlu completează textul poeziei. "Citindu-ţi în palmă" indică o situaţie pe care, din textul alăturat, cu greu îl putem imagina, "Clipa" aduce ceva cu totul inedit în text, îl comentează indirect, căci textul vorbea, cu durere, dintre neînţelegrea "lui", de năzuinţa "ei" la Zidul Plângerii: "Cuvîntul e în noi.- înfloreşte-l Doamne!".

Dimpotrivă, titlul poeziei "Aş cuceri marea" face parte integrantă din text, trebuie neapărat citit primul vers al frazei ce continuă cu acest versul ce deschide poezia, şi fără de care acest vers nu ar avea sens: "ca pe un bărbat".

Dacă bogăţia imagistică te încântă la tot pasul, poezii care să te impresioneze prin ansamblul lor unitar. Aş alege, ca exemplu, poemul care a fost socotit demn de a figura pe a patra copertă: "Apartenenţă": "Inimile deschise s-au copt la soare,/ au devenit precum rodiile,/ le-au crescut aripi/ şi au zburat în văzduh,/ uitându-şi trupurile,/ pierzându-se între stele./ Şi-au dat seama,/ cu mult mai târziu, că,/ purtându-şi trupurile bolnave,/ precum nişte haine vechi,/ inimile n-au nici o şansă/ comunicarea,/ dragostea,/ iarna cuvintelor nespuse încă".

*

Volumul cuprinde două părţi distincte. Prima, intitulată "ENSEMBLE –Pace", este bilingvă, română şi franceză. A doua poartă titlul "Scrisori filigranate" şi conţine poezii numai în limba română. Traducerea franceză a făcut-o cu pricepere, NICOLE POTTIER. Textul francez sună -aşa cum se cuvine- franţuzeşte, deşi rămâne foarte aproape de originalul românesc:"mon mur de soutien/ protége mes arrières"-"Zidul meu de sprijin/ îmi apără spatele" (Septembrie). Uneori îl precizează, îl explicitează, înlocuind un anumit cuvânt (ea -une autre şi silaba ta -la syllabe "toi": voi vieţui alături de o ea- je vivrai à cote d’une autre; silaba ta mă doare- la syllabe "toi" me fait mal".Nu ştiu dacă e necesar.

*

Actuala plachetă, poeta şi-a intitulat-o, frumos şi semnificativ, "Lumini diafane". Aşa cum spune şi ea în poemul "E o boare de vânt venită dinspre tine", a tins să păstreze ceva din dragostea trecută, din "lumini diafane"Şi "statornicia mâinilor/ o mai caut!/ luminile mele diafane./ poate voi avea ţi eu ceva al meu/ dragostea a rămas pe undeva/ în urma cuvintelor./ Tu, mă poţi privi./ Sunetul închipuit mi te aduce-n/aporpierea/ turbionară,/ dar eu nu mai pot trezi ispite de o clipă/ statornicia mâinilor o mai caut!".A izbutit oare să prindă poetic, în luptă cu îndărătnicia cuvântului, la graniţa de vrajă a tăcerii, aceste "Lumini diafane"?

Da, de multe ori. Şi mai mult decât atât. În ciuda ispitei de a se lăsa furată de uşurinţa folosirii preaplinului, a izbutit- si asta e esenţialul. Să fie ea, întreagă.

prin cerul odaii mele

***
racaim cu unghia firidele albe, fierbinti, coapte de istorie,
ne insangeram pieptul aruncandu-ne in valurile mediteranei la apus
si urlam sfasiat dreptul nostru la ziua de maine
***
de ce tipa asa elicopterele, mama, ranindu-ne shabatul?
sunt elicoptere de lupta, ingerul meu
ce cauta pe cerul nostru, mama?
sunt acolo pentru ca cerul nostru sa ramana rosu numai cand soarele aluneca in mare,
sunt acolo pentru ca noi sa ne putem strange in brate, ingerul meu
astazi si maine si pana la sfarsit
ca niste porumbei vin desupra, mama?
ca niste porumbei, ingerul meu
***
poezia nu ne schimba viata, dar ne poate consuma puroiul din rani,
ne poate cantari urmarile tahicardiei de dimineata
si poate sa ne uneasca int-un suflu zornaitor camarile inimii
poezia nu ne schimba viata , nu ne poate dizova fobiile si celulita, dar poate sa incremeneasca clipa, poate sa ne picure lumina in urechi si pe lacrimi
poezia nu ne schimba viata
dar viata s-ar schimba fara ea...

shavua tov tuturor dusmanilor mei

azi era ziua lui nichita

Poem

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...

Un arhanghel murdar de funingine - poeme scrise si recitate de Ana Blandiana la Radio in perioada 1970 - 2004.

Pret de vânzare / exemplar = 22,5 lei noi
Dimensiuni 22/22 x 41
119 pagini.

mi-e dor, mi-e dor, de fratii mei din labrador

Ţinîndu-şi coada graţios
Ea coborî pe creangă, jos,
Şi, înclinîndu-se uşor
Îi dărui trei portocale,
O pungă plină cu migdale
Şi-i spuse cu sfială: - Ia-le!
Sînt toate, toate, ale tale...

Apoi aceeaşi maimuţică
- De data asta fără frică
Dar cu sfială şi mai multă -
Îl întrebă cum se numeşte,
(Ca orişice persoană cultă
Vorbea, fireşte româneşte.)

Şi el a spus: - Apolodor...

Şi-atunci, aceeaşi maimuţică
Şopti, roşindu-se uşor,
Dar fără urmă de sfială:
- Deşi sînt încă foarte mică
(Abia la toamnă merg la şcoală)
Nu am decît un singur dor:
Să fiu soţie de tenor.
Deci, dacă dragostea există
Şi dacă nu doreşti cumva
Să vezi o maimuţică tristă,
Aş vrea să fiu soţia ta...

Şi i-a răspuns Apolodor:
- N-aveam de gînd să mă însor,
Dar, fiindcă dragostea există
Şi nu mi-ar fi plăcut nici mie
Să văd o maimuţică tristă,
Sînt gata pentru cununie...


Cartile cu Apolodor - Gellu Naum

mi-e dor de lancezeala dulce a diminetilor de copil, cand tot universul meu era un teanc de carti... cand nu aveam nevoie sa-mi ascund obrazul sub praf de matase ca sa pot iesi pe strada , cand nu aveam nevoie de lentile murdare ca sa pot suporta mizeria lumii... totul era intre mine si ingerul meu pazitor care dormea pre un raft de biblioteca , mereu mai cuprinzator...
dupa ce am plecat de acasa, anul trecut, una dintre biblioteci s-a faramat sub povara cartilor...
de fapt, in afara sa scriu si sa citesc ce stiu sa fac?...praf...
mi-e dor de poezia romaneasca, ca de un drog... mi-e dor de o pagina mototolita citita noaptea pe ascuns...ce singura sunt, cat nisip s-a pus pe gura mea

Flori de mucigai

Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

http://wxwx.wordpress.com/

blog-ul poetei Bianca Marcovici
una dintre surprizele rare in viata
cel putin in viata mea

“centurile de castitate cu pompoane /si chei potrivite pentru sotii grijulii/ de dupa
garduri si din amfiteatre/
li se scurg ochii leoparzilor fixisti / morti dupa orgii de cuvinte
aruncate precum rosiile /
/in ochii mei nisip nisip nisip ”

(autoparodie)

pana unde merg unii cu absurdul
m-am gandit sa reproduc si atat... cuvintele sunt de prisos... dar am totusi o curiozitate: cum e ala gen ginecologic?? o fi fiind gin ginecologic
ce ierburi fumeaza copiii astia pe la cenacluri?
la noi mergea o bere pe lipscani si un ceai cu rom... chimicalele astea le distrug creierul
asa... fii atent: dau citat de ep un blog pe care tinerele condeie se afirma mai noi... banuiesc eu ca sunt in marea lor majoritate filologi...
ea se numeste Lucia Simona Dinescu, si s-a destrabalat in cuvinte astfel:
despre ceea ce gasim pe blogul Oanei Catalina Ninu

E o poezie a celui de-al treilea gen (nici masculin, nici feminin, nici falic, nici ginecologic), in care organismul este extrem de sexualizat, dar cu o sexualitate multipla, inconsistenta pe o directie determinata. Asadar, nici homo, nici hetero, ci mai degraba autoerotism ambiguu, situat la granitele regnurilor si speciilor. Niste fiinte transgenice populeaza aceasta lume cu identitati corozive. Poeta se revolta impotriva datului biologic, cu toate ca numai pe acest dat se bazeaza. Celalalt „dat“, cel construit in mod cultural, este prea voalat pentru a fi determinant.

si ca sa exemplificam
iata cum scrie Oana Catalina Ninu

în burta mamei picioarele-mi sunt despărţite de trup

îmi port sub bărbie pungile-burţi cu pisoi morţi

sunt singură în blana asta pe dinăuntru aspră şi păroasă

fisura din pod îmi aminteşte de mâna mea strecurându-se între cămăşile Ei

sorbindu-i cuvintele prin hainele steilmann cuvinte închegându-se cleios prin porii pielii

împreunându-se câte trei-patru deodată atunci pe barele de lemn putred cu picioarele atârnând în gol

în căldura aia cu noduli şi mobile vechi frecându-mă de stâlpi şi căutându-mi picioarele

atunci mă deschideam şi spărgeam oglinzile (am resturi de cioburi în plămâni)

.

numele meu este ana şi am venit să vă sucesc minţile

îmi târăsc după mine femeile din cearşafuri, despletite şi însemnate cu mir

le trag de păr le desfigurez le muşc de coapse le alung în cutele fustei

îmi cos limba de buric cu aţa din cui cu care tăiam acasă mămăliga

.

răsfoiesc calendarele fotografii alb-negru cu străini pişcându-mă de mână

canalele de scurgere cu camere video briciul griului durerea din fiecare unghie

din fiecare colţ solzos al trupului nisipul din vene nisipul greu scrâşnind între dinţi

răceala gresiei din dimineţile fără coate şi genunchi

poem din volumul Mandala (2005)

o poezie care mi-a placut
Miniantologie lirică

Femeia poet

Femeia poet plânge mereu
scrie poem după poem
versurile ei sunt scrijelite direct pe trup sau pe organe
îşi scrie poemele pe copii înainte de a-i naşte
pe bărbat înainte de a-l alege
pe copaci pe străzi pe casa ei
îşi coase poezia pe haine şi-o presară în mâncare
şi adoarme cu ea când e singură.
Se strigă pe sine
ca o rimă
anonimă dintr-un dicţionar de buzunar
are pe cerul gurii o guma de mestecat cuvinte
cu gust…
Femeia poet respiră cuvinte şi plânge cu
lacrimi de litere
se lasă fecundată de poem…
femeia poet
se numeşte Poezie


Autor: Iulia Pană
Editura: Liternet

Lasă-mi, toamnă...

ana blandiana

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
Uite, ochii mei ţi-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.

Lasă-mi, toamnă, cerul lin.
Fulgeră-mi pe frunte mie.
Astă-noapte zarea-n iarbă
Încerca să se sfâşie.

Lasă, toamnă-n aer păsări,
Paşii mei alungă-mi-i.
Dimineaţa bolta scurse
Urlete de ciocârlii.

Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.

din punctul de vedere al ierbii
roua este sarutul soarelui
fii tu, darul solar, iubite
insenineaza-mi pleoapa cerului

noi de la raci am putea invata ca
inapoi inseamna uneori inainte
si de la lilieci am putea invata
cum se zboara si pe intuneric
cerul meu e metafora zilei tale de maine
iubirea mea de tine e seninul cerului meu

simt cum dispar cuvintele
le caut, le aflu, le ating
ma scund sub perdele, sub covoare, sub hartii
sub culori
deschid usile, cartile, chem cuvintele...
ele vin si fug
imi patrund unghiile-n palma cu incapatanare
ca si cum m-as usca si m-as zbate in intuneric
in fond totul se intampla acolo unde cuvintele
n-ar putea sa ramana
pentru simplul motiv ca nu ajung niciodata

*
incerc sa-mi schimb concentratia, scrisul
se aduna atatea pietre de sfaramat in mintea mea
cuvintele ca pietrele
oare as putea sa chem ploaia acum, pe intuneric
sa-mi tropaie incet pe maneca ferestrei infantile
din dosul careia strada, cuvintele pietre vorbesc
cum as putea sa chem ploaia dintre patru pereti suficient de prozaici
pentru-a-mi fi inutili
ca si patul pe care nici nu-ncerc sa-l ating
in dezarmarea aceasta a mea acceptata, mioapa
si vine iar noaptea, ca o sora mai mare, imi scoate ochelarii, hainele
tu nu esti sa faci patul
se-aduna atatea pietre de sfaramat in mintea mea